Predici

Isus a venit să ne arate, pe lângă fericirea veşnică ce ne este pregătită în cer, calea fericirii sfinte de pe acest pământ în care constă începutul împărăţiei lui Dumnezeu. Este adevărat, Mântuitorul numeşte această cale îngustă. Ne întrebăm: Care este şi de ce este îngustă calea?

Profetul Ieremia voia să renunţe la misiunea sa de propovăduitor al legii şi al cuvântului lui Dumnezeu, deoarece întâlnea peste tot numai împotrivire. Ispita a devenit un foc chinuitor. Cum a scăpat? A cumpănit lucrurile şi a ales în cunoştinţă de cauză să-i slujească numai Domnului. Alegerea aceasta i-a adus fericire şi în necazurile pe care le-a întâlnit.

Sfântul Paul arată credincioşilor din Roma că renunţarea la plăcerile trupeşti nu constituie adevărata cale care duce la desăvârşire şi la fericire, ci alegerea ca, spre slava lui Dumnezeu, trupul să fie oferit ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută Domnului.

Isus anunţă ucenicilor necesitatea de a merge la Ierusalim ca să pătimească multe şi să fie ucis. Petru nu înţelege această necesitate a suferinţei şi mai ales a morţii, deşi Mântuitorul le pusese în legătură indisolubilă cu învierea. Cum spune proverbul: Să nu dai cioara din mână pe cea din par, aşa şi el: socotea că Isus ar face mai bine să-şi apere viaţa pe care o are, decât să renunţe la dânsa pentru cea pe care nu o are. Era logic în gândirea sa umană. Era necesar ca el să intre în logica divină a iubirii. Isus îl dojeneşte cu cea mai mare asprime: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Prudenţa umană este laşitate în faţa iubirii divine. Prudenţa renunţă; iubirea alege. Isus nu renunţă la viaţă şi la fericire prin suferinţă şi moarte, ci alege învierea, alege culmea fericirii, iar în faţa ei suferinţa de câteva ceasuri şi moartea nu contează, învierea este veşnic fericită şi izvor de fericire pentru cei care cred îşi riscă vremelnicia pentru veşnicie. Cristos este calea; ea este îngustă aici, fiindcă tot pământul este îngust faţă de împărăţia cerească, dar el îi invită pe ucenici să-l urmeze şi se vor convinge.

Renunţarea este dureroasă fiindcă este rodul unei constrângeri, pe când alegerea făcută cu credinţă, cu speranţă şi mai ales cu iubire, este plină de fericire, fiindcă este rodul libertăţii. Iată această învăţătură ilustrată printr-un exemplu. Eu, sau oricare dintre noi, dau cu împrumut o sumă mare de bani unui om oarecare. Acesta îmi dă garanţia cuvântului său că mi-i va restitui după o lună. În loc să mi-i restituie, vine şi se plânge că îi mai trebuie o sumă oarecare. Îi mai dau şi de data aceasta. Îşi dă din nou cuvântul că îmi va restitui toţi banii peste o lună. Dar peste o lună vine să-mi ceară alţii. Nu-i mai dau şi îi cer să-mi restituie suma totală. Se plânge că nu are, dar să-l mai aştept. Îl caut şi observ că se fereşte din calea mea. I-am cerut o dată, de două ori, de trei ori şi, în cele din urmă, am renunţat la acei bani… Ori de câte ori voi întâlni acea persoană, un ghimpe îmi va înţepa inima şi nu o voi privi cu drag. Dar să iau lucrurile altfel! Vine omul şi-mi cere în împrumut o sumă de bani. Eu îi dau, nu cu împrumut, ci aleg să fac o faptă de caritate, îi dau de pomană o dată, de două ori, de câte ori pot. Ori de câte ori mă voi întâlni cu acea persoană, inima mi se va umple de bucurie pentru că am avut posibilitatea să fericesc pe cineva, care mă va saluta cu zâmbetul pe buze şi cu toată dragostea.

Domnul, spre a ne face fericiţi, ne cere să ne dăruim lui, să-l alegem pe dânsul înaintea tatălui, mamei, fraţilor şi surorilor, ne cere să ne dăruim în totalitate: trup şi suflet pentru totdeauna, adică să-i păzim poruncile din iubire.

Iar ca dăruirea noastră să nu devină obiect de mândrie, sau de dispreţ faţă de cei care nu ne urmează, trebuie să învăţăm ceva şi din păţania lui Petru. Când Isus l-a pus piatră de temelie a Bisericii, în loc să răspundă alegerii pline de iubire a lui Isus cu alegerea sa plină de recunoştinţă, crede că Isus i-a devenit datornic pentru că i-a dat răspuns corect la întrebarea despre ce spun oamenii că este el şi prin urmare, ar trebui ca Isus să asculte şi de învăţătura lui de a nu merge la Ierusalim pentru suferinţe şi moarte: Să nu ţi se întâmple ţie acestea! Dojenit atât de aspru, impresionat până în adâncul sufletului că Isus, atât de blând poate să dojenească atât de greu, Petru cade pe gânduri şi meditează profund, ca să afle unde este greşeala pe care a comis-o. Nu va înţelege diferenţa dintre renunţarea pe care el a propus-o lui Isus şi alegerea pe care acesta a făcut-o decât după coborârea Duhului Sfânt, care îl va umple de înţelepciune, înţelegere, ştiinţa celor de mai mare valoare şi de puterea de a alege, asemenea lui Isus, voinţa Tatălui. Isus a voit să aleagă moartea? Nu, el a ales voinţa Tatălui şi implicit toate cele legate de împlinirea ei. Mântuitorul însuşi subliniază această dăruire total liberă. Privind din exterior, am fi înclinaţi să spunem că şi-a impus o moarte violentă; dar în realitate suntem în faţa unui dar al vieţii, făcut cu deplină cunoaştere şi libertate. El dăruieşte din proprie iniţiativă această viaţă pământească, pe care nimeni nu este în măsură să i-o ia (In 10,18). Cu atât mai mult se cuvine ca noi să oferim ceea ce putem pierde, să alegem viaţa pe care cel care ne-a dat-o, Dumnezeu, ne-o poate lua. Să o dăruim, ca să primim în dar viaţa nouă prin înviere. Acest fel de alegere constituie o cale îngustă, fiindcă sunt foarte puţini acei care o înţeleg şi riscă să meargă pe dânsa.

Cât de mult suferă în zadar cei care renunţă la Dumnezeu, la credinţă şi la viaţa sacramentală, nădăjduind că îşi vor găsi fericirea în cele lumeşti, trecătoare. Suferinţa lor o putem deduce din unele expresii ale unor cunoscuţi necredincioşi precum Haine, Voltaire, Lenau şi alţii.

A trăi este a suferi; întreaga lume este un spital imens şi medicul este moartea, zicea Haine cu tristeţe.

Ce este viaţa veşnică, nu ştiu, dar că viaţa pământească este o farsă proastă, o ştiu bine, spunea Voltaire cu mândrie descurajantă.

Cel mai fericit dintre toţi este cel care moare de copil, zicea Lenau cu un dram de deznădejde.

Coppée, renumitul scriitor francez, a căutat în zadar fericirea fără Dumnezeu. Ajungând aproape la disperare, şi-a recăpătat credinţa pe patul de suferinţă şi a mărturisit: Viaţa (fără Dumnezeu) este ca o ceapă, dacă o tai, începi să plângi.

Chopin, mare compozitor, pe patul de moarte, sărutând crucifixul, a spus: Abia acum sunt la izvorul fericirii.

Toţi acei care ştiu să-l aleagă pe Isus, aleg fericirea, viaţa, învierea.

Alegerea învierii este o condamnare la moarte a egoismului şi o înscriere în logica lui Dumnezeu. În fiecare dintre noi este un Petru care protestează la această condamnare la moarte a amorului propriu. Chemarea noastră de azi stă în a ne converti la logica lui Dumnezeu prin Isus Cristos, el fiind logica supremă a iubirii.

Când preotul a intrat în camera unde sfânta Tereza a Pruncului Isus era în agonie şi a încercat să o îmbărbăteze pentru a accepta renunţarea la această viaţă, ea i-a răspuns: Părinte, nu-i nevoie de resemnare decât pentru a trăi. Să mor, mă bucur, deoarece însuşi Isus îmi va veni în întâmpinare. Şi când cineva se află cu Isus, nu moare, ci intră în viaţă.

Alegând pe Isus, sfântul Ignaţiu de Antiohia a spus: Pot veni asupra mea: focul, crucea şi fiarele sălbatice; de mi s-ar sfărâma oasele, de mi s-ar sfâşia trupul, de mi s-ar chinui până şi sufletul, toate le voi suferi, numai să pot vedea într-o zi pe Cristos.

Sfântul Augustin predica tuturor credincioşilor din Hippona. După ce le-a arătat iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu pe de o parte şi răutatea păcatului pe de altă parte, le pune această întrebare: Dacă voi aţi aduna toate comorile lumii, toate plăcerile, toate bunurile pământului, pe de o parte, iar de partea cealaltă ar fi Dumnezeu şi voi ar trebui să alegeţi, ce aţi face? Un strigăt puternic a umplut biserica: Piară bunurile lumii! Nouă să ne rămână Dumnezeu!

Dar noi?

Sfântul Paul ne spune pe cine şi de ce să alegem pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu însuşi, în nemărginita sa iubire, ne-a ales pe noi înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi, să fim instrumente vii care să-i cânte gloria sa pentru toată veşnicia (cf. Ef 1,4.12). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin