Predici

Se pare că Liturgia cuvântului de azi intenţionează să ne facă misionari. Aceasta nu înseamnă că vrea să ne determine pentru a părăsi toate şi a merge peste mări şi ţări, ci de a fi acolo unde suntem în virtutea Botezului primit şi a misiunii pe care o are Biserica din care facem parte.

Dumnezeu vrea să-i primească în împărăţia sa pe toţi oamenii. Aici îi va face fericiţi întreţinând cu ei un dialog intim, scoţând în evidenţă cât de plăcute i-au fost jertfele şi lupta lor de a-l găsi (lectura I-a).

De cine se foloseşte Dumnezeu pentru realizarea planului său? Odinioară s-a folosit de poporul evreiesc (lectura a II-a), dar azi vrea să se slujească de mine, de tine, de noi toţi; vrea să fim poarta oilor în calitate de membre ale trupului mistic, având în vedere şi pe evrei. Convertirea lor va fi ca o înviere din morţi.

Ceea ce-i determină pe oameni să alerge unii în ajutorul altora sunt durerea şi necazul. Femeia canaaneană avea o fiică posedată de diavol. Acesta o chinuia cumplit (lectura a III-a). Orice boală care nu avea leac în acea vreme era considerată drept o posedare din partea diavolului. Astfel erau epilepticii, nebunii, leproşii etc. Femeia canaaneană vine la Isus mânată de simţul credinţei.

Necazuri şi boli sunt şi azi în lume destul de multe. Nu au leac: cancerul, sida şi multe altele. Care dintre ele nu este opera păcatului? Şi care păcat nu este opera diavolului?

Am eu ceva în mine care să-i atragă pe cei bolnavi în speranţa vindecării?

Grija pe care o am faţă de cei bolnavi în care văd pe Isus (cf. Mt 25,36), trebuie să o vadă. Oricât ar fi oamenii de răi, cei mai mulţi au simţul compasiunii faţă de cei care suferă. Trebuie să ne folosim de acest sentiment al inimii pentru a-i aduce la credinţă. Sfântul Ignaţiu de Loyola spune că dacă vrem ca oaia să vină după noi, trebuie să-i luăm mielul în braţe, adică pe cel mic, pe cel bolnav, pe cel sărac etc.

Femeia canaaneană s-a îndreptat spre Isus, deşi el trecea ca un necunoscut printr-un ţinut străin, fiindcă avea în el ceva care nu era posibil să se ascundă: o seninătate în priviri care exprima numai bunătate, disponibilitate, amabilitate, nevinovăţie, ceva care îi atrăgea în primul rând pe cei nevinovaţi, pe copii. Copiii, având acea kardiognosie (capacitatea naturală de a citi în inimi ca într-o carte deschisă), îl descopereau primii pe Isus şi alergau în întâmpinarea lui; apoi cei care, prin înlăturarea păcatului, şi-au redobândit nevinovăţia. Isus nu voia să se afle de trecerea sa prin acel ţinut, dar n-a fost posibil. De ce? Când a ţinut frumoasa predică de pe munte, au fost de faţă şi locuitori din ţinuturile Tirului şi Sidonului care l-au ascultat (cf. Mt 4,24-25) şi prin ascultare şi-au căpătat kardiognosia. Nu era greu de recunoscut acest chip unic în lume.

Prin ce mă poate cunoaşte cineva că sunt omul lui Dumnezeu? Prin ce pot vesti lumii că Isus şi-a făcut apariţia în aceste ţinuturi? Desigur o pot face prin viaţa corectă, participarea la sfintele taine, adică viaţa sacramentală, dar mai ales rugăciunea şi atitudinea apostolică a ucenicilor: Doamne, ai milă de ea că strigă în urma noastră! Rugăciunea apostolilor părea refuzată, dar în realitate Isus aplica o metodă pedagogică pentru a le arăta că rugăciunea trebuie să fie nu numai insistentă, ci şi plină de smerenie. Numai credinţa dă rugăciunii insistenţă şi smerenie; şi numai ea ne dă dreptul de a intra în lăcaşul rugăciunii Celui Preaînalt, spre a întreţine veşnicul dialog al iubirii (lectura I-a).

Contra ispitei asupra singurătăţii celui bun şi a mulţimii celor răi avem următorul sfat: Este imposibil să-i poţi ajuta pe toţi, dar binele făcut unei singure persoane poate aduce la Dumnezeu un oraş întreg, poate converti un ţinut întreg. Isus, de exemplu, vorbeşte unei singure persoane la fântâna lui Iacob; îi descoperă trecutul păcătos; îi revelează prezenţa sa mesianică; îi vorbeşte despre templu şi rugăciune etc. Samariteana uită de toate, chiar şi pentru ce a venit la fântână, lasă găleata şi aleargă la ceilalţi samariteni să le spună pe cine a aflat. Aceştia vin şi îl invită pe Isus să rămână la ei şi să-i înveţe. Ceea ce s-a şi întâmplat (cf. In 4,7-42).

Ce putem spune despre femeile de azi, despre mame? Sunt primele chemate să devină misionare. Căreia îi poate spune Isus: Femeie, mare este credinţa ta? Care mamă mai suferă că fiica ei este cumplit chinuită de diavolul necurăţiei, mândriei, lăcomiei după bani etc.? Care mamă mai insistă în rugăciune? Mai mult caută să le scuze şi să le ascundă patimile. Mulţimea copiilor de pe străzi arată lipsa simţului matern din multe femei. Multe, din păcate chiar prea multe mame, nu numai că nu promovează credinţa în mediul lor de familie, ci chiar o distrug prin nepăsare, prin lăsarea copiilor să facă tot ce le place, mame care la necaz aleargă la practici superstiţioase, de magie neagră etc. Când vezi tinere ieşite la drumul mare pentru prostituţie, când vezi discoteci pline în miez de noapte, când le vezi aşteptându-şi rândul la cabinetul ginecologic pentru avort, nu poţi să nu te gândeşti la întrebarea pusă de Isus: Când va veni Fiul Omului va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 8,8)). Cineva a spus: Credinţa se suge o dată cu laptele de la sânul mamei; şi când o mamă plânge, lui Dumnezeu i se rupe inima. Sunt lacrimi misionare cele vărsate de mame pentru credinţa copiilor lor, sunt acele lacrimi cerute de Isus femeilor din Ierusalim care îl însoţeau pe drumul crucii, când le-a spus: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne! (Lc 23,28-30). Da, îngrozitoare sunt statisticile anuale referitoare la avorturi, dar sunt unele crime care zguduie şi pe aceste mame criminale. Aşa a fost în anul 1965 la Roman. O femeie, rămasă cu o fetiţă de vreo cinci-şase ani, a fost cerută în căsătorie de un bărbat, cu condiţia să nu-i aducă în casă şi fiica. Mama n-a găsit alt mijloc de a o înlătura decât prin moarte. A ieşit cu fetiţa ei la ocazie. A găsit un camion care mergea spre Hălăuceşti. Urcate în cabină, şoferul a auzit cum fetiţa i-a şoptit mamei: Mămică, nu-i aşa că n-ai să mă omori? Mama a strâns-o la piept şi i-a şoptit: Taci! Nu vorbi prostii! După un anumit timp i-a zis din nou: Mămică, nu mă omorî! Mama i-a zis: Fii cuminte, dragă şi taci! Înainte de a ajunge la Hălăuceşti, mama şi fiica au coborât. În apropiere este un pod. Şoferul şi-a văzut de drum, dar bănuia că ceva nu-i curat. După ce şi-a terminat treaba în sat, s-a întors în grabă spre Roman. În locul unde le lăsase pe cele două, acum era numai una, mama care i-a făcut semn să oprească. A luat-o şi a dus-o direct la Postul de Miliţie, unde şi-a mărturisit bănuiala. Întorşi la faţa locului, sub pod au găsit fetiţa într-un lac de sânge. Murise. Judecată în public, a fost dusă în lanţuri pe străzile oraşului Roman şi obligată să strige: Cine va face ca mine, ca mine să păţească! O vecină de-a ei mi-a mărturisit că, dacă ar fi ştiut, ea i-ar fi luat fetiţa şi ar fi crescut-o cu toată dragostea şi a adăugat cu lacrimi în ochi: Era atât de frumoasă şi cuminte! Fără comentarii. În acea perioadă eram vicar parohial la Săbăoani. Am fost marcat profund.

Vreau să închei cu un exemplu mai optimist. Pe când o mamă trecea pe străzile oraşului Antiohia cu singurul ei fiu în braţe, a fost ridicată pe neaşteptate de misiţii prefectului păgân Asclepiade şi dusă în sala tribunalului. Aici se judeca procesul unui diacon creştin care refuza să se închine idolilor. În apărarea sa, diaconul a spus: Chemaţi aici un copil simplu şi nevinovat şi să ascultăm de la el dacă trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu sau idolilor! Primul copil întâlnit a fost Barulo, pe care mama îl ducea în braţe. Barulo, îi zise Asclepiade cu glas măgulitor, vrei să-i oferi lui Zeus trandafirul pe care îl ai în mână? Barulo răspunde răspicat, deşi până atunci aproape nu vorbise decât câteva cuvinte: Nu, fiindcă numai Dumnezeul creştinilor este Dumnezeu adevărat. Aprinzându-se de mânie, prefectul Asclepiade îl întrebă din nou: Cine te-a învăţat să vorbeşti aşa? Răspunsul lui Barulo a fost şi mai surprinzător: Mama, iar pe mama a învăţat-o Dumnezeu. Crudul Asclepiade dă poruncă să fie spânzurat de grindă şi biciuit în faţa mamei. De sus, pe când sângele îi curgea în şuviţe purpurii din trupul fraged, Barulo spune: Mamă, te rog, dă-mi o picătură de apă! Mi-e tare sete. Mama înlăcrimată, dar eroică, îi răspunde: Fiul meu, cine bea din această apă însetează din nou. Mai îndură puţin şi vei bea din izvorul cu apă care potoleşte setea pentru totdeauna! Copilul a oftat şi a crezut în iubirea mamei. N-a trebuit să rabde mult, deoarece călăul i-a retezat căpuşorul bălai cu o singură lovitură de sabie, care a căzut în braţele mamei, care l-a urmat împreună cu diaconul.

Nici dacă ar fi fost martirizat un papă, n-ar fi avut atâta influenţă binefăcătoare asupra celor prezenţi, păgâni care s-au convertit mai apoi, cum au avut cuvintele încurajatoare ale acestei mame.

Dă-ne, Doamne, mame credincioase şi lumea se va mântui! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin