Predici

Din mulţimea de probleme pe care caută să le rezolve lecturile de la Liturgia cuvântului de azi, vom reţine învăţătura din prima lectură: credinţa n-a izvorât şi nu se alimentează din frică; din a doua lectură avem învăţătura că minunea religiei creştine este iubirea; din a treia lectură avem învăţătura: cu Dumnezeu ne întâlnim prin Isus Cristos. Cum de Cristos ne putem apropia cu iubire şi fără frică, el ne dă credinţa în Dumnezeu şi noi o acceptăm fiindcă ştim că ne iubeşte şi cine iubeşte nu minte.

Credinţa n-a izvorât din frică.

Nu cred că pe timpul profetului Ilie se puneau aceleaşi probleme ca şi azi, mai ales aceea de a supune credinţa unei critici ştiinţifice. Totuşi, ca profet, Ilie dă răspuns acelor oameni care, în numele ştiinţei, susţin că izvorul credinţei ar fi fost frica şi încă mai este. Ateii susţin că omul primitiv, copleşit de puterea unor fenomene naturale ca: furtunile, cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice, eclipsele solare, apariţia cometelor, căderea stelelor etc. necunoscând cauzele lor naturale, a văzut în ele o forţă divină, în faţa căreia a început să tremure şi să i se închine. Aşa ar fi apărut fenomenul religios.

Biblia, chiar dacă credinţele în zei ar avea această origine, dintru început este de altă părere: credinţa adevărată a apărut din iniţiativa Creatorului care l-a chemat pe om la un dialog sincer (cf. Gen 2,3), pe care îl pune în fruntea tuturor celor create (id. 1,28). Dialogul este plăcut şi înălţarea omului este semnificativă. Satana, invidios pe fericirea omului izvorâtă din acest dialog, l-a ademenit la o convorbire subversivă cu un îndemn la neascultare: Nu veţi muri. Prin urmare: Nu credeţi! Numai după ce omul şi-a dat consimţământul de necredinţă i-a intrat frica în suflet şi s-a ascuns. Primul sentiment de frică vine din păcat (cf. Gen 2,10). Păcatul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu şi cu cât se îndepărtează mai mult, cu atât îi este mai frică. Ateii nici nu-şi dau seama că ei sunt cei mai fricoşi oameni din lume, că doar îşi maschează frica printr-o vitejie provenită dintr-o minciună: Nu veţi muri. Nu credeţi!

Ilie, vajnic luptător împotriva credinţelor păgâne din care se nasc ateii, ne arată că Iahve nu se revelează nici prin furtună, nici prin cutremur de pământ, nici prin foc, ci printr-o adiere uşoară de vânt, printr-o suflare care răcoreşte, dezmiardă şi mângâie, adică printr-o acţiune a Duhului Sfânt care nu are nici un fel de reprezentare fizică prin care să sperie pe cineva. Dumnezeu se revelează prin iubirea sa, prin semne care trezesc încrederea omului. Dumnezeu a dialogat cu Abraham, cu Moise, cu Isaia, Ieremia, David, Solomon etc. făcându-i să înţeleagă sensul vieţii. Viaţa nu este lipsită de furtuni, cutremure, foc şi inundaţii, dar ceea ce rămâne veşnic este caritatea lui Dumnezeu faţă de om, este zefirul care ne mângâie şi în faţa căruia trebuie să ne prosternăm ca Ilie, trebuie să credem în adevărul şi bunătatea lui.

Manifestările naturale – furtună, foc, cutremur etc. – în care unii caută o revelaţie divină, nu dau omului credinţă, fiindcă aceasta nu este rodul căutărilor, ci dar gratuit al iniţiativei divine. Omul, tocmai datorită faptului că este incapabil de actul credinţei, devine fricos. Frica duce la pierderea credinţei adevărate, la depărtarea omului de Dumnezeu, după cum îl vedem pe Adam însuşi cum caută să se ascundă din faţa Domnului, fiindcă neascultarea i-a strecurat frica în suflet (cf. Gen 3,10). Credinţa îl face pe Petru să meargă pe apă la Isus; frica îl face să-şi piardă credinţa şi să se scufunde (lectura a III-a). Credinţa izvorâtă din frica născută la un cutremur, dintr-o furtună etc. pe care mulţi o vor pentru convertirea ateilor, nu are dimensiuni mântuitoare (cf. Lc 9,55), ea creează emoţii şi sentimente umane. Numai acea credinţă care izvorăşte din iubirea pe care Dumnezeu a arătat-o omului poate mântui (cf. 1In 4,16). Or, unde este frică, nu este iubire (1In 4,18).

Cineva spunea: Minunea este copilul predilect al credinţei. Cred că s-a înşelat. Isus nu le-a săvârşit cu o deosebită plăcere. Lui Toma, care voia să-i pipăie rănile după înviere, îi spune că sunt mai fericiţi cei care nu văd minuni şi totuşi cred (cf. In 20,19-29). Credinţa este însoţită întotdeauna de fericire, aşa cum îi spune Elisabeta Preacuratei: Fericită eşti pentru că ai crezut (Lc 1,45). Iar despre Isus citim în evanghelie că nu făcea minuni în anumite locuri tocmai din cauza necredinţei lor. Minunile nu se fac pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred, ca ei să se înflăcăreze tot mai mult în iubire, să-şi consolideze speranţa în bunurile veşnice. Şi azi se fac foarte multe minuni, dar lumea nu le vede fiindcă nu are credinţă.

Copilul predilect al credinţei creştine este iubirea care pune toate în ordine. Minunea este o răsturnare a ordinii, o derogare de la legile naturii. Pentru copilul care nu poate merge nici pe picioruşele lui, faptul că tatăl poate merge cu picioarele în sus, ca să-l încurajeze şi să-l distreze, este o minune, dar când va creşte mare va înţelege că adevărata lui fericire n-a depins de mersul acrobatic, ci de cel normal. Lucrurile pe care le numim naturale şi obişnuite sunt adevăratele minuni ale atotputerniciei lui Dumnezeu, că de ele trebuie să depindă maturitatea noastră spirituală şi fericirea viitoare. Numai că noi, ca nişte copii care abia încep să umble copăcel, dăm importanţă tocmai ieşirii din comun a unui lucru, ca şi cum ar fi minune suspendarea legii şi nu păstrarea ei. Pe când Blaise Pascal era copil şi călărea, s-a întâmplat că într-o zi a căzut de pe cal şi, venind acasă i-a spus tatălui ce minune a făcut Dumnezeu cu el: După ce am călărit vreo patru kilometri, am căzut şi Dumnezeu m-a păzit de nu mi s-a întâmplat nimic rău. La care tatăl îi răspunde: Fiule, eu am mers azi peste douăzeci de kilometri şi Dumnezeu m-a păzit de n-am păţit nici un rău. Minunat este Dumnezeu în cer şi până într-un fir de iarbă pe pământ!

Minunea, ca revelaţie specială a lui Dumnezeu, nu este un privilegiu, ci o mare responsabilitate, aşa cum mărturiseşte sfântul Paul, după ce minunea de pe drumul Damascului l-a convertit: Am în inima mea o mare întristare, o durere continuă, fiindcă se simţea neputincios în a răsplăti cu suficientă iubire iubirea care l-a chemat la credinţă.

Cu Dumnezeu ne întâlnim în Isus Cristos.

Isus n-a venit să stârnească stihiile ca oamenii să creadă de frică, ci să le potolească. Liniştirea furtunii de pe mare a fost un semn pentru liniştirea furtunilor sufleteşti ale acelora care cred. Putem spune că una dintre cele mai mari minuni săvârşite de Isus Cristos, care durează şi azi, este ruperea legăturii dintre om şi Satana. Înainte de Cristos, ataşamentul faţă de păcat, legătura iadului cu omul era legiferată. Astfel: idolatria, prostituţia, bacanalele, răzbunarea, pedeapsa cu moartea pentru nimica toată etc. erau ocrotite de lege. Azi, chiar dacă omul păcătuieşte, oricine s-ar ruşina să mai legifereze astfel de fărădelegi.

După înmulţirea pâinilor în pustiu, poporul voia să-l facă pe Isus rege. Apostolii erau entuziasmaţi de acest gând, visându-se miniştri. Nici nu erau conştienţi de furtuna care s-a abătut asupra lor. Isus singur îi simte primejdia şi de aceea a decis ca ucenicii să treacă pe ţărmul celălalt al mării, iar el singur s-a urcat pe munte ca să se roage. Numai rugăciunea potoleşte furtuna. Fiindcă ucenicii nu s-au urcat cu prea multă plăcere în luntre, fiindcă nu se dezlipeau prea uşor de cei care îi propulsau spre tronul regalităţii lui Isus, a fost necesar ca Mântuitorul să le poruncească. Dar, ceea ce nu se face cu plăcere la cererea lui Isus, aduce furtună, întuneric şi spaimă.

Ne scufundăm, ca Petru, dacă nu avem credinţa că Isus este Mântuitorul; chipul său ne înspăimântă ca o nălucă, dacă nu-l iubim ca pe Domnul nostru sufletesc, care îmbogăţeşte pe toţi acei care îl cheamă pe el (Rom 10,12).

O furtună puternică a surprins o barcă de pescari în largul mării. Întunericul, ploaia şi vântul îi ţineau departe. Nu mai vedeau nici acul busolei şi forţele scădeau. Le trebuia o lumină oricât de mică pentru a vedea busola, pentru a se orienta cât de cât. Unul îşi aduce aminte că are o cutie de chibrituri în buzunar cu un singur pai. Oare nu s-a udat? Se va aprinde? Nu-l va stinge vântul, în caz că se va aprinde? Ceilalţi s-au adunat în jurul lui, ca să-l apere de ploaie şi de vânt. Unul ţinea busola cât mai aproape. Toţi şi-au pus speranţa într-un singur băţ de chibrit. S-a aprins şi la lumina lui au văzut acul busolei care le indica direcţia corectă. O simplă privire le-a fost suficientă ca să le reînnoiască forţele, după care, cu greu, au ajuns la ţărm.

Pe valurile mării, în mijlocul furtunilor, în bezna nopţilor, avem o lumină care nu apune: este Isus. Numai credinţa în faptul că el este Domnul care ne arată sensul vieţii spre Tatăl, ne înscrie în ordinea minunată a iubirii. Să nu-l pierdem niciodată din ochi! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin