Predici

Nu cred că există om pe faţa pământului care să nu-şi fi pus întrebarea: De ce? Puiul, când iese din găoace, se scutură, priveşte uimit în jur câteva clipe, apoi, ca şi cum ar fi luat la cunoştinţă de conţinutul întregii existenţe, se apucă de ciugulit spre a se integra viu în universul înconjurător. Dacă a avut cloşcă mai aleargă după dânsa, mai ales când îl cheamă să se ospăteze cu un vierme mai delicios, dar dacă a ieşit din incubator nu mai are nevoie de nimeni pentru a-l învăţa ce să facă pentru a supravieţui. La fel, mielul abia născut se ridică pe patru picioruşe tremurânde, se mai opinteşte ceva la început şi apoi, fără prea multe invitaţii, ca şi cum ar fi cunoscut locul de când lumea, se îndreaptă direct spre izvorul laptelui. Hrănit, o lună sau două, când dă colţul ierbii, îşi caută singur hrana. Tot aşa şi mânzul şi puiul de căprioară, tot aşa stau lucrurile în lumea păsărilor, după o perioadă scurtă de timp, fiecare se descurcă singur.

De ce numai omul, coroana creaţiei, fiinţa cea mai nobilă de pe pământ, de la naştere şi până la câţiva ani buni, nu se poate descurca singur, nici pentru hrană, nici pentru îmbrăcăminte, nici pentru adăpost, nici pentru apărare, nici pentru educaţie etc.? De ce noul-născut nu trăieşte pe picioarele proprii din prima zi, din prima lună sau măcar din primul an? De ce? Desigur: din rânduiala minunată a Creatorului. Toate, afară de om, trăiesc şi adună pentru timp şi pentru pământ; omul trebuie să înveţe cum să trăiască şi să adune pentru veşnicie.

Dumnezeu a rânduit ca omul, pe lângă viaţa trupească pe care o primeşte de la părinţi, să primească şi viaţa dumnezeiască, o viaţă nouă pe care o acceptă conştient şi trebuie să o folosească pentru a primi viaţa îngerească. Toate acestea cu ajutorul altor fiinţe umane cu care ajunge în contact. Din acest motiv spune poetul Bernanos că fiecare fiinţă umană pe care o întâlnim, chiar şi numai o clipă în această viaţă, este un mesaj trimis din ceruri, pe care îl putem descifra cu puţină iubire. Iubirea, spre deosebire de instinctul erotic, se învaţă; şi se învaţă destul de greu deoarece originea sa este transcendentală. La naşterea copilului pentru viaţa divină contribuie harul divin, care mai întâi se constituie în chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează de a participa la bogăţia mesianică (lectura I-a). Bogăţia mesianică se revarsă gratuit în fiinţa umană nou-născută prin zeci şi sute de canale vii, prin toţi oamenii din jur. Durata acumulării iubirii îşi are ponderea sa în rodnicia faptelor de mai târziu.

Un dicton spune: Iubirea trece prin stomac. De ce? Dumnezeu ne cheamă la sine prin abundenţa hranei care umple stomacul: apă, vin, lapte şi tot felul de alimente savuroase (lectura I-a). Instinctul conservării este cel mai puternic. Viaţa valorează mai mult decât orice. Dumnezeu vrea ca de la valoarea vieţii trupeşti să învăţăm valoarea vieţii sufletului şi necesitatea de a-i oferi hrana suprafirească: harul. Lecţia este grea: cere timp, răbdare, lumină şi ajutorul divin pentru a se ajunge la concluzia că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care ne vine de la Dumnezeu (Mt 4,4). Lecţia aceasta nu se învaţă din teorie, ci din practică şi Isus a venit să ne demonstreze adevărul pe viu. Copilul învaţă să-l iubească pe acela care îl hrăneşte timp îndelungat. Isus a venit pentru a ne hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu timp de trei ani şi s-a lăsat ca hrană tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii, în Euharistie. Mântuitorul ne învaţă cum să facem din pâinea noastră cea de toate zilele hrana sufletului nostru prin pâinea suprafirească pe care ne-o dă Tatăl din ceruri ca să avem viaţă veşnică.

Omul este chemat să dea puţin: Daţi-le voi să mănânce! (lectura a III-a).

Ucenicii pun la dispoziţia mulţimii de oameni doar cinci pâini şi doi peşti, care, oferite cu iubire pentru a potoli foamea celor mulţi, devin minune prin harul lui Dumnezeu.

Isus însuşi, în calitate de Fiu al Omului, a acumulat iubirea prin har încetul cu încetul. Creştea în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2,52). Evanghelia extinde această perioadă de creştere a lui Isus până la vârsta de 30 de ani. Preacurata Fecioară Maria, în calitate de mamă, Iosif cel drept, în calitate de tată purtător de grijă, rudele, cunoscuţii, învăţătorii de la sinagogă şi de la templul din Ierusalim etc. toţi cei care l-au înconjurat cu iubire au contribuit la creşterea lui până la desăvârşire prin Duhul Sfânt, pentru a se arăta în lume, pentru a dărui ceea ce i s-a dăruit. Veşnic va fi adevărat dictonul nostru românesc: Dar din dar se face rai, fiindcă iubirea nu este iubire dacă nu este oferită gratis.

Copilul nu trebuie să părăsească lăcaşul familiei decât în clipa în care este capabil să ofere iubirea pe gratis, materializată în cele cinci pâini şi cei doi peştişori, pe care mama i-a pus în desagă drept merinde, cu scopul de a alina foamea şi setea, de a face lumea mai bună. Semnificative sunt în această privinţă cuvintele mamei sfântului Ioan Bosco, spuse în ziua sfinţirii lui ca preot: Eşti preot; spui sfânta Liturghie; de acum încolo vei fi mai aproape de Isus Cristos. Să-ţi aminteşti, prin urmare, că a celebra sfânta Liturghie înseamnă a începe să suferi. N-o vei simţi dintr-o dată, dar încetul cu încetul vei constata că mama ta ţi-a spus adevărul. Sunt sigură că te vei ruga zilnic pentru mine, fie că voi fi vie sau moartă; aceasta îmi ajunge. De acum înainte să te gândeşti numai la mântuirea sufletelor şi să nu-ţi mai faci nici un fel de griji pentru mine. Ea, sărmana văduvă, după ce a făcut jertfe eroice pentru a-l vedea preot, îi cere să nu-i mai poarte de grija celor din această lume, să se roage doar, dar să se dăruiască iubirii sufletelor care au nevoie de mântuire.

Incapacitatea oamenilor de a iubi cu adevărat în Duhul Sfânt provine din faptul că foarte mulţi nu au experimentat niciodată caritatea în adevăratul ei sens; sau au experimentat-o insuficient. Unii confundă iubirea cu simţul erotic, cu o teorie biologică; alţii cu o teorie filozofică sau poetică, alţii cu o acţiune filantropică; însă omul câştigă capacitatea de a iubi caritativ, adică numai din dorinţa de a face bine aproapelui, numai în măsura în care el însuşi a fost sau este iubit chiar din primele clipe ale existenţei sale; ba aş spune chiar că trebuie iubit mai mult atunci când se află în sânul matern, când iubirea care s-a revărsat de la Duhul Sfânt în inima mamei găseşte calea cea mai scurtă spre inima fătului. Avea dreptate împăratul Napoleon Bonaparte când spunea că educaţia copilului trebuie să înceapă cu o sută de ani înainte de a se naşte. Nu poate fi educaţie fără iubire. Lumea de azi are educatoare salariate, dar nu mai are mame adevărate, fiindcă şi acestea au devenit salariate şi îşi împart iubirea cu mamona. Din acest motiv, pe zi ce trece, lumea dă mai puţină iubire decât primeşte şi, de n-ar fi caritatea divină a Duhului Sfânt, sfârşitul şi-ar dovedi realitatea cu repeziciune.

Unii părinţi, care au patru sau mai mulţi copii, rămân surprinşi de faptul că unul sau doi se deosebesc total de ceilalţi: sunt mai puţin buni, mai posaci, ursuzi, neascultători etc. Cauza? Familia tânără îşi doreşte primul copil. Noul-născut este înconjurat cu toată iubirea, dar nu răsfăţat. El creşte ca un tânăr capabil de a dărui ceea ce a primit: iubirea curată, caritatea. Răsfăţatul devine un om bolnav pentru societate: egoist, leneş, mofturos. Dacă primul copil este fetiţă, soţii îşi mai doresc un băiat. Dacă nu este ceea ce şi-au dorit, copilului i se va acorda mai puţină iubire; dar şi mai puţină dacă şi al treilea va fi tot fetiţă. Dacă al patrulea este băiat, după ce l-au aşteptat atâţia ani, va fi copleşit cu o iubire totală din partea părinţilor şi cu o iubire descrescândă din partea surorilor: cea mai mare îl va iubi mai mult, pentru că mult a primit; cea mijlocie îl va iubi ceva mai puţin, pentru că a primit mai puţin; cea mai mică îl va iubi şi mai puţin, pentru că a primit mai puţină iubire. Dacă apoi va urma încă un al cincilea, care n-a mai fost atât de dorit, va fi un copil problemă: crescând, părinţii uită că nu l-au dorit şi se plâng: Este al nostru; l-am crescut ca şi pe ceilalţi; nu înţelegem de ce ne face atâtea necazuri! Au uitat că necazurile lor le-au pus în fiinţa lui din clipa în care nu l-au dorit din toată inima. Dacă soţii îşi doresc un copil care să fie ultimul şi speră că el le va fi sprijin la bătrâneţe, ca în cazul patriarhului Iacob cu Iosif, cei din urmă devin mult mai buni decât cei dintâi, care, între timp au mai făcut unele necazuri părinţilor. Exemple avem nenumărate: sfântul Toma de Aquino a fost al şaselea, sfântul Ignaţiu de Loyola a fost al treisprezecelea, sfântul Benedict Labre a fost al cincisprezecelea, sfânta Tereza a Pruncului Isus a fost al nouălea copil; Maica Domnului s-a arătat la Fatima la trei copii: Luciei care era al şaselea copil, lui Francisc şi Iacintei care erau fraţi, el al zecelea şi ea a unsprezecea etc. Între oamenii de ştiinţă numărul este şi mai concludent. Cei care au primit multă caritate au devenit sfinţi.

În concluzie, dacă noi vom şti să oferim pâinea iubirii celor din jur, dacă părinţii vor căuta să-i iubească pe toţi copiii în mod egal încă înainte de a-i naşte, omenirea şi Biserica vor beneficia de mari valori şi de sfinţi deosebiţi.

Dacă în viaţă unii n-am beneficiat de caritatea altora, să nu uite că în cer avem un Tată, în Euharistie avem un frate şi în inimă un Duh care se roagă cu iubire prin suspine negrăite ca să fim pentru toţi cei din jur asemenea sfântului Paul care spunea: Cine mă va despărţi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia? Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin acela care ne-a iubit, adică Dumnezeu în trei persoane, care ne-a iubit din veşnicie (Rom 8,35-39).

pr. Anton Dancă Ritul latin