Predici

Atât prima lectură din cartea Regilor (3,5-7-12), cât şi a doua, din Scrisoarea sfântului Paul către Romani (8,28-30) şi Evanghelia după sfântul Matei (13,44-52) sunt la unison în a oferi acelaşi subiect de meditaţie, de contemplaţie: înţelepciunea. Sunt totuşi şi unele diferenţe, ca de exemplu: Solomon cere înţelepciunea de la Dumnezeu şi i se făgăduieşte din abundenţă; Isus se mărgineşte în a da de înţeles cât de mare este fericirea acelora care au aflat adevărata înţelepciune, sugerând că el este cel mai fericit fiindcă o deţine direct de la Tatăl în calitate de Mesia, şi cât efort depun cei care o au pentru a o păstra, pe când Isus depune tot efortul uman pentru a o dărui oamenilor. Sfântul Paul vorbeşte credincioşilor din Roma ca unor oameni care au primit-o şi se conformează înţelepciunii.

Dar, ce este înţelepciunea? Ce nu este înţelepciunea?

Înţelepciunea este o virtute morală, în primul rând, dar poate fi şi dar al Duhului Sfânt şi în acest caz, cel care o are devine carismatic. Ea ne ajută să cunoaştem adevărul şi binele, să trăim din adevăr săvârşind numai binele şi să ne ferim de rău. Înţelepciunea ne ajută să alegem mijloacele cele mai potrivite în acest scop. A fi înţelept înseamnă a pricepe cu uşurinţă împrejurările în care ne găsim şi a le folosi întotdeauna spre realizarea progresului spiritual. Nu trebuie să confundăm înţelepciunea cu inteligenţa. Înţelepciunea cuprinde în sine inteligenţa, pe când inteligenţa nu cuprinde întotdeauna în sine şi înţelepciunea. De exemplu: un hoţ poate fi foarte inteligent în săvârşirea unui furt sau a unei crime, dar nu se poate susţine că ar da dovadă de înţelepciune în astfel de cazuri, fiindcă înţelepciunea are întotdeauna o bază morală: folosirea corectă a raţiunii în a face binele.

Solomon a cerut înţelepciune pentru a conduce poporul ales, pentru a distinge binele de rău, ca toate să le facă numai cu dreptate. Dumnezeu i-a făgăduit mai mult decât a cerut. Ce putea să-i dea mai mult decât înţelepciunea minţii prin care să stea în fruntea celor dinaintea lui şi chiar să fie mai presus decât cei care îi vor urma? Iahve îi dă înţelepciunea inimii, capacitatea de a iubi pe Dumnezeu şi pe poporul său mai mult decât alţii, precum şi bogăţiile pământului, pe care le va folosi spre slava lui Dumnezeu la construirea templului. I-a lipsit înţelepciunea ca dar al Duhului Sfânt, n-a fost un carismatic în adevăratul înţeles al cuvântului, fiindcă a greşit mult, mai ales spre sfârşitul vieţii, prin admiterea ca nenumăratele sale femei să promoveze cultul zeilor. Darul Duhului Sfânt, înţelepciunea va face carismatici numai după ce Isus înviat îl va trimite pe pământ pe Duhul Tatălui. Isus însuşi este o carismă prin excelenţă a Duhului Sfânt pentru că l-a depăşit pe Solomon pe toate planurile înţelepciunii: Iată unul mai mare ca Solomon este aici (Mt 12,42), el fiind zămislit în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt ca fiind însăşi înţelepciunea Tatălui care s-a făcut om. Solomon a dat dovadă de înţelepciunea inimii mai ales în descoperirea adevăratei mame, când două femei susţineau că acelaşi copil este fiul fiecăreia dintre ele (cf. 3Rg 3,17-29). Înţelepciunea inimii lui Isus ni-l descoperă pe adevăratul nostru Tată ceresc în toată iubirea lui faţă de noi toţi.

Înţelepciunea minţii este de mare valoare. Faima lui Solomon de om înţelept străbătuse mări şi ţări. Regina din Saba vine la Ierusalim să se convingă de adevăr. Uimită, a exclamat: Adevărat este ce am auzit în ţara mea despre lucrurile tale şi despre înţelepciunea ta (id. 10,6). Cărţile scrise de Solomon, mai ales Pildele în care oricine şi oricând găseşte sfaturi utile, ilustrează din plin darul primit.

Cum se defineşte înţelepciunea?

Când Solomon a fost investit cu întreitul dar al înţelepciunii, Dumnezeu i-a condiţionat rodnicia de păzirea legilor şi poruncilor divine (id. 3,14). Cu alte cuvinte, darul i s-a dat, dar nu rodeşte de la sine, ci trebuie cultivat. Nicolae Iorga spunea: Înţelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câştigă cu bobul. Omul credincios o dobândeşte în măsura în care se străduieşte să-şi păstreze inima curată, să înainteze în virtute şi să se ferească de păcat. Păcatul este monstrul infernal care devorează prinţesa frumoasă numită Înţelepciune. Sfântul Paul spune cu claritate: Înţelepciunea cărnii este moarte, iar înţelepciunea duhului este viaţă şi pace (Rom 8,6). Iar când sfântul Paul spune că propovăduieşte înţelepciunea lui Dumnezeu fiecărui om care îl iubeşte pe Dumnezeu (cf. 1Cor 2,6-9), arată că pot fi persoane mai înţelepte decât Solomon, fiindcă înţelepciunea lui Dumnezeu stă în iubire şi o dobândesc toţi acei care pun toată înţelepciunea minţii şi a bogăţiilor în obţinerea înţelepciunii inimii. Atât Solomon, cât şi tatăl său, regele David, sunt de acord că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu (Ps 110,10; Prov 1,7). Această frică nu este aceea pe care o au copiii faţă de părinţii lor, se tem să nu-i supere pe acei care îi iubesc şi le poartă de grijă, ci în faptul că acela care are înţelepciunea de la Dumnezeu ca dar trebuie să fie domn ca Dumnezeu, adică să împartă cu mărinimie toate bunurile primite şi se teme de faptul că nu se poate ridica la această caritate divină. Fiecare persoană cu autoritate din Vechiul Testament, care s-a străduit să împlinească voinţa lui Dumnezeu în mod conştiincios, împărţind dreptatea, s-a numit: om cu frica lui Dumnezeu. Din acest motiv spune sfântul Paul: Dumnezeu, pe cei care dinainte i-a ştiut (adică le-a încredinţat o responsabilitate de dreptate), dinainte i-a şi hotărât să fie asemenea cu icoana Fiului său… pe care i-a chemat, i-a dus la dreptate şi mărire. Adică: făcând dreptate prin înţelepciunea primită, cei temători de Dumnezeu ajung la mărire, la răsplată divină. Cunoaşterea lui Dumnezeu este suprema înţelepciune care se schimbă în caritate şi caritatea în fericire. Această înţelepciune este comoara ascunsă, perla preţioasă, năvodul care prinde mulţimea de peşti, prin care omul devine stăpân al casei sale şi scoate din această comoară cele noi şi cele vechi (cf. Mt 13,52).

Creştinul, şi chiar tot omul, se dovedeşte înţelept în momentul în care are conştiinţa că darul discernerii binelui şi răului îi vine de sus, de la Dumnezeu, şi pune la temelia înţelepciunii smerenia, devine temător de Dumnezeu. Fără smerenie nu poate fi înţelepciune adevărată şi nici frică de Dumnezeu.

Omul credincios se dovedeşte înţelept când, asemenea celor cinci fecioare chibzuite, îşi adună ulei de prisos în vasul inimii lui, când ascultă şi primeşte cuvântul lui Dumnezeu în inima sa, asemenea preacuratei, pentru a avea rezerve la vreme de restrişte.

Cât de chibzuiţi suntem cu toţii în a ne câştiga înţelepciunea, îmi vine să cred că ne încadrăm în cele spuse de Nicolae Iorga: Pierdem în viaţă ani, şi la moarte cerşim o clipă. Putem câştiga iubirea într-o clipă, dacă am nesocotit-o ani de zile, trăind în duşmănie cu Dumnezeu? Doar printr-o minune. O vrea Dumnezeu?

Când Solomon ne îndeamnă stăruitor: Adună-ţi înţelepciune! Iubeşte-o şi ea îţi va sta de veghe! Preţuieşte-o mai mult şi ea te va înălţa! (Prov 4,5-8), vrea să ne încununeze cu fericirea adevărată. Purtătorul adevăratei înţelepciuni va fi la timp la căpătâiul mamei când este bolnavă; se va găsi alături de cei care construiesc sau se luptă pentru dreptate şi libertate; nu va dormi când alţii veghează; nu-şi va face chip cioplit din superioritatea propriei raţiuni; va râvni binele şi se va dărui pentru realizarea lui, chiar dacă va trebui să bea până la fund paharul amărăciunii, considerând că desăvârşirea morală prin caritate este vocaţia lui adâncă şi sensul vieţii sale pe pământ (I. Bunea).

Ce mai putem spune? O scurtă rugăciune pentru a dobândi înţelepciunea: Duhule Sfinte, dă-ne darul fricii de Dumnezeu ca să ajungem la adevărata înţelepciune! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin