Predici

Cea mai mare ispită a omului dintotdeauna a fost, este şi va fi aceea de a trăi prin forţele proprii, de autosuficienţă, fără să se mai gândească la Dumnezeu, ştiind toate, aşa cum i-a sugerat Şarpele viclean în Eden (Gen 3,6).

Răbdarea este răspunsul lui Dumnezeu la această ispită.

În confruntările sale, fie cu poporul cu ceafă dură, fie cu naţiunile păcătoase, Dumnezeu se revelează ca fiinţă cu răbdare infinită, izvorâtă din iubirea sa faţă de tot ce a creat, faţă de mântuirea tuturor. Răbdarea lui Dumnezeu este cel mai mare dar cu care răspunde la rătăcirea omului.

Dacă omul crede că poate trăi pe picioarele proprii, Dumnezeu îl lasă să se convingă de propria slăbiciune prin propria experienţă, pe care făcând-o, ajunge, oricât de greu, la convingerea că trebuie nu numai să recurgă la ajutorul Domnului, ci chiar el însuşi să fie pentru semenii săi ceea ce Dumnezeu este faţă de dânsul: plin de răbdare şi caritate.

Isus ne-a dat exemplul suprem de răbdare. Privindu-l, sfântul Paul nu înceta să îndemne pe credincioşii din Efes: Deveniţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu ca nişte copii dragi şi trăiţi în iubire, precum şi Cristos ne-a iubit şi s-a dat pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă lui Dumnezeu (Ef 5,1-2). De fapt, Isus este cel dintâi care ne cere să fim răbdători asemenea Tatălui, zicând: Rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, iar ploaia o dă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45).

Răbdarea duce la desăvârşire. Poporul nostru a sintetizat această învăţătură în dictonul: Încetul cu încetul se face oţetul. Isus compară împărăţia cerurilor cu răbdarea semănătorului care aşteaptă până la seceriş, cu grăuntele de muştar până să devină arbust, cu drojdia care dospeşte aluatul pentru pâine etc. Fără răbdare nu se face nimic mare. În încercări, necazuri, ispite etc. Duhul Sfânt se roagă în noi cu suspine negrăite (lectura a II-a), adică pune în om temelia răbdării prin suspine.

Sfântul Paul concepe perioada Vechiului Testament ca pe un timp în care Dumnezeu a suportat şi a răbdat păcatele poporului său şi pe ale tuturor neamurilor spre a-şi manifesta dreptatea sa mântuitoare în timpul de faţă. Prin păsuirea păcatelor făcute în trecut se vădeşte dreptatea lui în timpul de faţă, ca să se manifeste îndreptăţirea celui care crede în Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Dumnezeu, proporţionată cu iubirea sa faţă de oameni, este harul care îl face pe om părtaş al naturii divine (2Pt 1,4), căreia trebuie să-i corespundă dreptatea omului: împlinirea voinţei lui Dumnezeu, precum Isus. Deşi Dumnezeu voia să-şi arate mânia şi să-şi facă cunoscută puterea – spune sfântul Paul – el a răbdat cu multă mărinimie vasele mâniei, gata să fie nimicite, spre a face cunoscută bogăţia măreţiei sale faţă de vasele îndurării, pe care le-a sortit măririi, pe noi, pe care ne-a chemat, nu numai dintre iudei, dar şi din mijlocul păgânilor (Rom 9,23-25).

În decursul istoriei sale milenare, poporul lui Dumnezeu a luat mereu la cunoştinţă, tot mai profund, cum răbdării lui Dumnezeu trebuie să-i corespundă împlinirea voinţei lui. În descoperirea făcută lui Moise, Iahve proclamă sus şi tare că el este îndelung răbdător; arată milă faţă de neamuri şi iartă vinovăţia, răzvrătirea, păcatul. Dar pe acela care abuzează de răbdarea lui şi nu se străduieşte să-i cunoască voinţa şi s-o împlinească: Pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor lor până la al patrulea neam (Ex 34,6-7; Num 14,18). Deşi ni se pare o pedeapsă dură, dar faţă de răutatea păcatului ea este uşoară, spun psalmistul David şi Ben Sirah, fiindcă Dumnezeu ştie din ce material suntem făcuţi şi nu ne pedepseşte conform (cu răutatea) fărădelegilor noastre (Ps 103,8; Sir 18,8-14). Dacă poporul se converteşte şi caută să-i împlinească voinţa, lui Dumnezeu nu numai că îi pare rău de pedepsele şi ameninţările făcute, ci îşi revarsă bunătatea cu o abundenţă peste aşteptări (cf. Il 2,13; Iona 4,2).

Răbdarea divină nu este nicidecum o slăbiciune, ci o chemare plină de iubire la convertire (cf. Il 12,13; Is 55,6). Cu greu, dar încetul cu încetul, poporul evreu începe să înţeleagă că nu este singurul beneficiar al răbdării divine. Şi neamurile păgâne sunt opera mâinilor divine şi au dreptul la răbdarea Creatorului. Exemplu grăitor este profetul Iona trimis la Ninive.

În Noul Testament, Isus, cu trăsăturile sale caracteristice faţă de cei păcătoşi şi cu învăţăturile minunate, ilustrează şi întruchipează însăşi răbdarea lui Dumnezeu. El dojeneşte pe ucenicii nerăbdători şi răzbunători. Când samaritenii n-au voit să-l primească, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu vor trăsnete şi foc din cer pentru a-i nimici. Isus le recomandă răbdarea. Răbdarea de pe cruce faţă de duşmani şi răbdarea după înviere se arată prin aceea că nu ameninţă pe cei care l-au dat morţii. Răbdarea ne dovedeşte caracterul divin al lui Isus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Tatăl milostivirilor.

Apostolii, în aparenta întârziere a venirii a doua a lui Isus, văd o manifestare a mărinimiei divine pline de răbdare: Ceea ce unii socotesc întârziere – spune sfântul Petru – nu este întârzierea făgăduinţei din partea Domnului, ci el îşi arată răbdarea faţă de voi, deoarece nu vrea să se piardă vreunul, ci toţi să ajungă la convertire. Ziua Domnului vine ca un hoţ. În acea zi cerurile vor dispărea cu vuiet, stihiile încinse de foc se vor topi, iar pământul şi făpturile lui vor arde. Noi însă, după făgăduinţa lui, aşteptăm alte ceruri şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea (împlinirea voinţei divine). De aceea, în aşteptarea acestora, străduiţi-vă ca el să vă găsească fără pată şi fără vină, în pace. Răbdarea Domnului nostru socotiţi-o ca o mântuire (2Pt 3,9-15).

Dacă omul dispreţuieşte sau tratează cu indiferenţă aceste comori de bunătate, de răbdare, de mărinimie ale lui Dumnezeu, îşi adună singur un noian de ură pentru ziua mâniei în care omul se va nimici singur prin propria ură izvorâtă din păcatele proprii, fiindcă aceasta se va întoarce asupra lui precum bumerangul, fiindcă Dumnezeu nu urăşte pe nimeni, numai cei răi sunt capabili de ură, ei îşi adună ură împotriva lor înşişi, iar în ziua venirii Domnului se va descoperi dreapta judecată a lui Dumnezeu (Rom 2,5). Ceea ce omul adună în această viaţă, de aceea va avea parte în viaţa de dincolo. Dreapta judecată a lui Dumnezeu se arată aici, în avertismentul dat prin Isus Cristos, prin revelaţie.

Dat fiind faptul că şi azi durează răbdarea lui Dumnezeu şi a chemării sale la dreapta judecată, la convertire, la împlinirea voinţei sale, trebuie să-i ascultăm cuvântul şi să ne străduim să intrăm în odihna lui Dumnezeu (Evr 3,7; 4,11), ca să ajungem şi să strălucim ca soarele în împărăţia Tatălui (cf. Mt 13,43).

Tolstoi, marele scriitor rus, ne descrie într-o nuvelă minunată familia unui pantofar sărac, cu şapte copii. Cu toate greutăţile vieţii, toţi erau veseli şi cântau de dimineaţă şi până seara târziu, acompaniind loviturile surde de ciocan. Într-o zi cântările au încetat şi loviturile de ciocan păreau mai puternice, mai surde, mai nervoase, mai sinistre. Ce s-a întâmplat? Un vecin bogat, fără copii, i-a cerut tatălui pe unul dintre cei şapte fii ai săi. Voia să-l înfieze şi astfel să-i uşureze povara. Pantofarul i-a promis unul, dar a cerut răgazul necesar să se poată hotărî pe care să-l dea. A spus fiilor dorinţa vecinului. Cine ar dori să plece? Nu se decide nici unul. Tatăl, cui să-i spună: Mergi tu! fiindcă ar fi însemnat că ţine mai puţin la acela. I se părea nedrept să se arate astfel. Frământarea a durat câteva zile. Toţi se priveau pe furiş şi bănuitori: Oare de cine vrea tata să scape? Care dintre noi l-a supărat mai mult vreodată? În cele din urmă, tatăl şi-a luat inima în dinţi, a mers la vecinul său şi i-a spus răspicat: Îmi pare rău, dar nu am copil de dat! Când fiii au aflat, s-au umplut de bucurie şi l-au sărutat pe tatăl lor cu tot focul inimii. Îndată au izbucnit cântările şi munca făcută cu veselie le aducea tot mai mare bucurie, chiar dacă nu reuşeau să iasă din sărăcie.

Cu atât mai iubitor este Tatăl nostru ceresc. El nu are nici un copil de dat diavolului. Dar acesta îi răpeşte, nu unul, ci tot mai mulţi. Din acest motiv se aud pe pământ tot mai mult loviturile de tun şi tot mai puţin cântările melodioase şi argintii ale copiilor. Ne întrebăm uimiţi: Cât va mai răbda Tatăl răpirea fiilor săi şi oferta pe care mamele însele o fac Satanei prin nimicirea vieţii din sânul lor? Ce credeţi, mai este mult până se va umple paharul mâniei?

Răbdarea ta, Doamne, să fie mântuirea noastră. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin