Predici

Sfântul Paul afirmă că speranţa creştină cunoaşte un viitor luminos pentru întreg universul (cf. Rom 8,19-22). Aceasta înseamnă că întreg cosmosul are un viitor, merge către ceva şi este angajat într-un proces care încă n-a ajuns la deplina dezvoltare, spre un ceva care este mai mult decât spaţiul static al omenirii. Acela care l-a înţeles mai bine pe apostolul neamurilor a fost Teilhard de Chardin care spune că întreaga evoluţie cosmică se îndreaptă, nu către ceva, ci spre cineva – spre Dumnezeu – având menirea de a trece prin punctul culminant Omega. Într-aceasta viitorul cosmosului şi istoria lui sunt în strânsă legătură cu mântuirea umanităţii. Lumea noastră şi omul sunt unite sub aspectul speranţei creştine şi această lume nu va fi completă şi nici glorificată fără om (Memorator scriptural). Preamărirea finală a universului se va realiza numai prin învierea omului.

Pentru a se ajunge la glorificarea finală a cosmosului, este necesar ca omul să primească el însuşi cuvântul lui Dumnezeu; el transformă omul şi omul transformă natura.

Voinţa omului, în urma păcatului strămoşesc, a slăbit. Slăbeşte însă şi mai mult prin fiecare păcat actual. Voinţa lui Adam a slăbit după primul păcat. A continuat să slăbească şi mai mult prin fiecare neascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu. O legendă spune că văzând Domnul cât de mult se chinuie Adam cu pământul care îi producea mai mult spini şi pălămidă, i-a spus: Trage numai o brazdă şi aruncă în ea sămânţa şi vei avea recoltă suficientă. A ascultat şi a avut. Când Eva a născut pe Cain şi apoi pe Abel, a venit Ispititorul şi i-a spus: De ce trage numai o brazdă? Acum sunteţi mai mulţi şi aveţi trebuinţă de mai multă hrană. Spune-i să are mai mult. Eva a insistat şi Adam a început să tragă din greu la plug pentru mai multe brazde. Domnul i-a zis: Om nesătul şi neascultător, mi-a fost milă de tine şi am voit să te cruţ. De acum tu poţi să ari şi să semeni cât vrei, dar eu îţi voi da cât voi vrea. De atunci omul munceşte mult şi culege puţin.

Scurt timp după păcatul lui Adam, oamenii au început să păcătuiască mult, iar Dumnezeu i-a pedepsit cu potopul (cf. Gen 7,1-24). Oare potopul a întărit voinţa omului de a nu mai păcătui? Nu. Nici potopul, nici ploaia de foc şi pucioasă care a nimicit Sodoma şi Gomora (cf. Gen 19,1-28), nici cele zece plăgi căzute asupra Egiptului (cf. Ex 7) şi nici o altă pedeapsă n-a dus la întărirea voinţei. Numai cuvântul lui Dumnezeu, acţionând din interior, a realizat adevărate minuni. De la apostoli şi până la copii, mai ales la tinere fecioare precum Cecilia, Agata, Agneza, Maria Goretti etc. au uimit lumea prin statornicia lor în credinţă.

Inima noastră însetează după mângâiere. Unde o poate găsi? Tot în cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii şi mulţi necredincioşi ai zilelor noastre se scufundă în tristeţe, melancolie, descurajare şi ajung la spitalele de neuropsihiatrie şi nu rareori chiar la sinucidere. Creştinul adevărat – sărac sau bogat, bolnav sau sănătos, muncitor sau intelectual etc. – îşi soarbe din cruce mângâierea inimii şi spune: Bucuros vreau, Isuse al meu, să sufăr şi să mor din iubire faţă de tine!

După cum voinţa are trebuinţă de întărire şi inima de mângâiere, tot aşa şi mintea, raţiunea umană doreşte mereu adevărul. Tot omul, de la mic la mare, doreşte să ştie, să afle adevărul. Filozofii şi savanţii se zbat zi şi noapte pentru adevăr şi nu rareori se întreabă nedumeriţi ca Pilat din Pont: Ce este adevărul? (In 18,38). Răspunsul nu poate fi decât unul: adevărul este cuvântul lui Dumnezeu. Numai omul întărit în voinţă, luminat de adevăr în raţiune şi mângâiat în inimă de cuvântul lui Dumnezeu dispune de forţa vitală care poate imprima universului un marş precis către destinaţia finală, spre o deschidere spre infinit, printr-o reînnoire realizată prin foc, focul iubirii ca rezultat al învierii obţinute de credinţa în cuvântul dătător de viaţă (cf. In 6,63-68).

Demostene (384-322 Î.C.) pleda în Areopag cauza unui condamnat la moarte. Membrii tribunalului erau plictisiţi şi au adormit. El rupe firul discursului şi începe să povestească cum s-au certat doi oameni pentru umbra măgarului. Juriul a făcut ochii mari. Demostene indignat i-a apostrofat: Domnilor judecători, adineaori vă pledam salvarea unui om şi v-aţi plictisit, iar acum când spun nimicuri, vă arătaţi atât de interesaţi. Să vă fie ruşine! Când la o predică preotul pledează pentru mântuirea sufletului prin cuvântul Domnului, creştinii se plictisesc, cu excepţia voastră, dar când se spune o poveste toţi sunt ochi şi urechi. Numai că azi cele mai multe certuri sunt, nu despre umbra măgarului, ci despre burta lui; fiecare ţipă că moare de foame; nimeni nu-şi plânge osânda. N-ar trebui să uităm niciodată ceea ce a spus sfântul Paul credincioşilor din Tesalonic: Luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu aţi luat cuvânt omenesc, ci precum este adevărat cuvântul lui Dumnezeu (2Tes 2,13). Împăratul Constantin cel Mare asculta mereu predica stând în picioare, fiindcă zicea: Nu se cade a primi solia dumnezeiască şezând.

Predica de fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă este un talant şi o sămânţă care au menirea să rodească. Dumnezeu ne va cere cont de felul în care am primit şi am colaborat cu sămânţa şi talantul primit. La trimiterea ucenicilor să predice, Isus le-a spus: În orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei, ziceţi: Şi praful de pe picioarele noastre din cetatea voastră vi-l scuturăm. Mai uşor va fi Sodomei în ziua judecăţii decât cetăţii aceleia (Lc 10,10-12).

Sfânta Biserică ne-a poruncit, sub pedeapsa păcatului de moarte, să participăm la sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă, dar nu ne-a poruncit să ascultăm predica. Cu toate acestea, sfântul Bernardin de Siena spune: Dacă din aceste două lucruri tu nu ai putea împlini decât unul, Liturghia sau predica, este mai primejdios pentru sufletul tău să laşi predica. De fapt, ai crede tu în Taina altarului dacă n-ai afla-o din propovăduirea cuvântului dumnezeiesc? Toată credinţa vine din ascultarea cuvântului.

Chiar dacă cele spuse la predică sunt simple, ştiute, repetate, plictisitoare sau adânci şi prea grele pentru tine, ai răbdare, vor rodi când te vei aştepta mai puţin şi când vei avea mai mare trebuinţă: Duhul Sfânt vă va aminti toate şi va da mărturie pentru mine (In 15,26).

Parabola ne mai pune în evidenţă şi alte învăţături. Este bine să luăm aminte la faptul cum semănătorul aruncă sămânţa cu atâta dărnicie în diferite locuri prielnice şi neprielnice recoltei. Aceasta dovedeşte că Dumnezeu, având totul la dispoziţie, îşi poate permite şi risipa ca dovadă a dărniciei şi carităţii sale. Dintr-un alt punct de vedere putem observa cum semănătorul riscă să piardă mult numai să obţină ceea ce vrea. Este oare mai important un suflet decât o sută de cuvinte divine? Apoi sămânţa multă, aruncată în atâtea locuri diferite şi ostile vieţii arată amploarea jertfei semănătorului Cristos. Cineva a spus: Sămânţa este cu adevărat pierdută numai atunci când rămâne în pumnul strâns al semănătorului şovăielnic (egoist, zgârcit, lacom, descurajat etc.), care nu aruncă în brazdă de teamă să nu o piardă. Încă un punct de atenţie: omul este pământul care, fără suflarea lui Dumnezeu, fără acţiunea Duhului Sfânt, rămâne nerodnic. Pământul tare ca drumul pietros sau plin de spini este omul lipsit de acţiunea Duhului Sfânt.

Aş aminti aici acţiunea slujitorilor unui episcop care, pentru că ieşeau afară la predică şi se întorceau după ce se termina, pe motiv să nu piardă timpul fiindcă nu înţeleg, i-a trimis să aducă apă cu coşarca. După ce au turnat în zadar mai multe găleţi, au venit şi i-au spus că nu se poate aduce apă în felul acesta. Episcopul le-a replicat: Într-adevăr, coşarca nu ţine apa, dar aceasta trece prin ea şi o spală; tot aşa şi voi, nu reţineţi predica, dar ea trece prin suflet şi îl spală. Nu e minunat? N-au mai lipsit din acea zi.

Isus şi-a îmbrăcat învăţătura sa despre importanţa primirii cuvântului lui Dumnezeu în parabola atât de minunată a semănătorului. Parabola depăşeşte limita timpului prezent şi devine veşnic actuală; depăşeşte limita personală şi devine universală, valabilă pentru fiecare; depăşeşte graniţele oricărei împărăţii lumeşti şi devine internaţională, un bun ecumenic menit să ducă la unitatea credinţei pe toţi oamenii.

Datoria noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu este să-l primim, să-i oferim inima ca loc prielnic pentru a se dezvolta şi a aduce roade îmbelşugate; să ne rugăm pentru ca toţi oamenii să-şi găsească hrana spirituală în el şi să ajungem toţi la împărăţia lui Dumnezeu. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin