Predici

Mulţi au fost, sunt şi vor fi învăţătorii lumii acesteia, acei care s-au străduit, se străduiesc şi se vor strădui să aducă omenirii un dram de fericire pe acest pământ.

La vârsta de şapte ani copilul este trimis la şcoală şi acolo primeşte primele noţiuni, primele cunoştinţe de literatură, matematici, geografie, botanică, zoologie, fizică, chimie astronomie etc. toate menite să-l facă înţelept şi fericit. Cu toate acestea nu se află nici măcar un singur loc pe pământ unde oamenii să fie total mulţumiţi şi fericiţi, oricât de multe cunoştinţe ar avea.

Altfel decât învăţaţii acestei lumi, Isus ne spune: Învăţaţi de la mine! Atât ucenicii, cât şi oamenii de rând, ba chiar şi duşmanii, l-au numit: Învăţător (cf. Mt 19,16; 22,16 etc.).

Dar învăţătura Mântuitorului cine a pătruns-o? Cine a înţeles-o deplin? Cine a trăit-o? Numai acela care a înţeles predica de pe munte, cele opt fericiri. Dar, cine-i? Desigur, numai acela care se străduieşte să fie, asemenea lui Isus, blând şi smerit cu inima.

În prima lectură de azi avem o profeţie despre învăţătura lui Isus, luată din profetul Vechiului Testament, învăţătura profetului Zaharia. Acesta spune fiicei Sionului să-i pregătească lui Mesia aceeaşi primire triumfală care este rezervată lui Iahve (2,14). Din păcate, Israelul n-a înţeles îndemnul profetului şi, refuzându-l pe Isus ca Mesia, credea că va rămâne la şcoala spiritualităţii ca înainte vreme. Din cauza acestui refuz, Isus plânge asupra Ierusalimului (cf. Lc 19,41) deoarece n-a ştiut să desluşească profeţia lui Zaharia (9,9), ziua în care aceasta s-a împlinit în Cristos.

Evreii aşteptau un Mesia după placul lor: frumos, bogat, puternic, autoritar, de neam arhieresc etc. nu pe acest călător cu traista-n băţ mergând din sat în sat însoţit de câţiva pescari ignoranţi şi admirat de vameşi şi păcătoşi, şi mai ales că nu le promitea mari lucruri pe lumea aceasta, ceva palpabil: o eliberare grabnică de sub jugul roman şi o împărăţie ca în poveşti. Cu toate acestea, pretindea aşa de mult: să laşi tot ce ai şi să-l urmezi, să te lepezi chiar de tine însuţi, să-ţi urăşti propria viaţă, să iei crucea de fiecare zi etc.

Iudeii se înşelau când se gândeau şi credeau că vor putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu fără el. Cu toate acestea numai Isus era în stare să le arate cine şi cum este Dumnezeu, fiindcă numai el singur este Fiul Tatălui; numai el singur putea distruge bariera ignoranţei dintre om şi Dumnezeu; numai el avea puterea să ierte păcatele, să facă o punte peste prăpastia iadului care separa omenirea de Creatorul său. Fiindcă ei ignorau importanţa spirituală şi refuzau cu încăpăţânare învăţătura lui Isus, acesta s-a aplecat cu precădere spre cei săraci şi umiliţi, mereu disponibili să primească ceva care să-i ridice la o demnitate de care erau conştienţi că o pot primi.

Admiterea unei cunoaşteri superioare naturii noastre este dovada că Duhul lui Dumnezeu n-a încetat niciodată să lucreze în om, n-a încetat să conştientizeze propria noastră slăbiciune şi faptul că cineva ne poate ajuta să fim mai oameni, să pătrundem în învăţătura lui Isus cât mai bine, aşa cum este cuprinsă ea în evanghelia de azi.

Isus este acela care ne face să fim conştienţi de propria noastră ignoranţă şi chiar să facem din ea un obiect din care să putem scoate mai multă fericire. Să-l ascultăm!

Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5,3).

În natură sunt atâtea lucruri pe care ar trebui să le ştim, dar le ignorăm; sunt atâtea pe care le-am putea afla, totuşi nu le vom şti niciodată din diferite motive personale, de vinovăţie sau nu, dar a nega existenţa lui Dumnezeu sau a tainelor sale, sau, ceea ce este şi mai rău, a-l admite, şi totuşi a trăi fără el, este culmea mândriei, culmea prostiei.

Dar cum să-l cunoaştem? Marele cugetător, Blaise Pascal, spunea: Dacă omul l-ar cunoaşte pe Dumnezeu, sau omul ar fi Dumnezeu, sau Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. Sfântul Toma de Aquino, cu toată ascuţimea minţii lui, recunoştea: Ceea ce putem spune mai precis despre Dumnezeu este că nu ştim ce este. Dar ştim că este, fiindcă el însuşi s-a revelat lui Moise spunând: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14). Trebuie s-o recunoaştem: omul este superior animalelor prin ştiinţa neştiinţei proprii. Omul ştie că nu ştie ce este Dumnezeu, pe când animalul nu ştie că nu ştie ce este omul, nu este conştient de neştiinţa sa şi astfel trăieşte numai după trup, condus de instincte, pe când omul, numai prin faptul că gândeşte, prin faptul că îşi cunoaşte neştiinţa, se ridică, printr-un simplu gând, deasupra întregului univers material. Emilio D’Angelo spune că numai cunoaşterea implică o egalitate de natură. Cristos s-a făcut om ca să ne facă mai conştienţi de ignoranţa noastră, să ne trezească pasiunea după cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a ajunge la o oarecare asemănare de natură, ca să ne facă părtaşi de natura divină, după cum ne spune sfântul Petru (2Pt 1,4). Este mare lucru să ştii că nu ştii. Admiterea propriei ignoranţe este smerenie şi aceasta este temelia fericirii, a sfinţeniei, fiindcă dă garanţia cunoaşterii împărăţiei lui Dumnezeu. Inconştienţi de ignoranţa lor, strămoşii noştri Adam şi Eva s-au lăsat amăgiţi de Şarpele viclean (cf. Gen 3,1-7). Isus, pentru a ispăşi vina lor şi spre a ne deschide ochi asupra propriei noastre ignoranţe, a trebuit să se facă părtaş de firea noastră omenească, pentru a ne cunoaşte ignoranţa din interior. Aşa se explică de ce el însuşi, ca Fiu al Omului, a trebuit să crească în cunoaştere, în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2,52), să se lupte împotriva ei cu armele înţelepciunii Duhului Sfânt pe tot timpul ispitirii din pustiu (cf. Mt 4,1-11), să se plângă ca ultimul ignorant pe lemnul crucii de părăsirea aceluia pe care îl numea Tată (cf. Mc 15,34). De fapt, prin toate acestea, ne-a arătat calea spre izvorul a toată ştiinţa şi ne-a dobândit harul iertării pentru ignoranţa noastră: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34).

Cel conştient de neştiinţa sa nu refuză jugul lui Cristos, fiindcă el crede că va veni ziua când va şti ceea ce acum nu ştie. Prin această credinţă povara vieţii devine mai uşoară, fiindcă se trăieşte după duh, pe când cel mândru trăieşte după trup, ca animalul care ignoră propria ignoranţă.

Nici imaginea jugului şi nici cea a inimii nu par prea interesante pentru lumea de azi. Cuvântul la ordinea zilei, pentru omul modern, este libertatea. Unii strigă: Jos jugul cenzurii, impozitele absurde, restricţiile de circulaţie etc.! Alţii: Lăsaţi inima în seama preoţilor, noi trebuie să producem, să realizăm planul menit să readucă paradisul pe pământ!

Isus continuă să ne spună: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!

Ne întrebăm: cum să fim smeriţi cu inima?

Inima caracterizează omul în totalitatea lui. Ea este considerată lăcaşul iubirii. O iubire blândă şi smerită? Da, ea este misterul lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu este smerenie, spunea sfântul Francisc de Assisi; el este infinit de fericit pentru că inima sa, Fiul său Isus, s-a smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8) şi în smerenia lui, Tatăl îşi află toată bucuria (Mc 1,11), de aceea ne cere să-l ascultăm pe Fiul, ca să fim smeriţi ca dânsul şi să ajungem fericiţi ca Tatăl prin actul bunăvoinţei sale în Isus.

Avea dreptate necredinciosul Nietzsche când a spus că el a căutat cea mai mare greutate şi a aflat că este el însuşi pentru sine: Am căutat cea mai mare greutate şi am aflat că aceasta sunt eu însumi.

Când Isus ne invită să învăţăm de la el, când Tatăl ne cere să-l ascultăm pe el, vor să ne elibereze tocmai de această greutate, de noi înşine pentru a ne transpune în ştiinţa iubirii. Ştiinţa iubirii este jugul lui Isus, aceasta este povara dulce care duce la fericire.

Invocaţia din Litaniile inimii preasfinte a lui Isus – Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inimile noastre asemenea cu inima ta – să fie mereu pe buzele noastre. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin