Predici

Preotul exercită pe pământ o misiune mai mult decât profetică şi de aceea, fiind omul lui Dumnezeu mai mult decât Elizeu (lectura I-a), trebuie acceptat în spirit de credinţă. Preotul, pentru omul păcătos, devine o povară, fiindcă luptă să înmormânteze omul cel vechi (lectura a II-a). Acolo unde este primit, el intră precum Cristos, cu crucea pe umeri, şi vrea să se folosească de dânsa ca de un bisturiu pentru a opera tot ce-i bolnav în firea omului, fiindcă numai aşa se poate realiza ceva nou, sănătos, viguros.

Sfântul Toma de Aquino spune: Preotul este un asociat la preoţia dumnezeiescului Învăţător, devenind figura şi chipul fidel al preotului veşnic (ST p. III, q. 22); iar preoţia cuvântului Întrupat constă în faptul că Tatăl l-a luat dintre oameni şi l-a pus între oameni pentru a-i răscumpăra pe oameni prin suferinţele crucii, conform voinţei Tatălui, devenind: altar, victimă şi jertfitor. Prin toate arată amprenta celui care l-a luat, adică a Tatălui, precum: caritatea, blândeţea, răbdarea, iertarea, gloria, sfinţenia şi împărăţia lui cerească. Pentru aceasta a spus Isus: Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl (In 14,9).

La această muncă mântuitoare Cristos îi asociază pe preoţii săi, adică pe acei pe care însuşi Tatăl i-a luat dintre oameni şi i-a dat: Dintre acei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul (In 18,9), afară de Iuda Iscarioteanul care nu a fost luat dintre oameni şi nici nu i-a fost dat.

Preoţia fiind unică, universală, perfectă şi veşnică, toţi cei luaţi de Tatăl pentru înfăptuirea Noului Legământ, cooperează real cu preoţia cuvântului Întrupat. Când preotul celebrează sfânta Liturghie se oferă pe el însuşi lui Dumnezeu ca victimă împreună cu victima nepătată, Isus. Când rosteşte cuvintele: Acesta este trupul meu; Acesta este sângele meu, trebuie să-şi ofere întreaga sa fiinţă. Cu alte cuvinte, jertfind pe Fiul Omului, pe Fiul lui Dumnezeu, trebuie să se jertfească total pe sine însuşi ca pe o ostie curată în trup, sânge, suflet, facultăţi şi fapte.

Aşa cum Tatăl l-a luat pe Cristos şi a pus în el amprenta Duhului său, fiind uns cu Duhul Sfânt (Fap 10,38), tot aşa şi preotul poartă în sine amprenta ungerii cu Duhul Sfânt, acel caracter de neşters pentru totdeauna. După cum focul este însoţit de lumină şi de căldură, la fel pecetea preoţiei este însoţită de un har deosebit care împrăştie în lume lumina şi căldura Tatălui: Voi sunteţi lumina lumii (Mt 5,14). A fi lumină înseamnă a fi viaţă. La anul viitor, pe vremea aceasta, spune Elizeu sunamitei, vei ţine în braţe un fiu. Preotul îl pune pe Isus în inima oricărui om de bunăvoinţă. Sfântul Paul îi atrăgea atenţia ucenicului său Timotei: Nu neglija harul care este în tine (1Tim 4,14). Necredinciosul filozof Nietzsche spunea în batjocură că Dumnezeu însuşi îşi are iadul său care îl chinuie: este iubirea faţă de oameni. Harul sacerdotal, care l-a consumat ca un iad pe Fiul Omului pe acest pământ şi care trebuie să-l consume şi pe preot, este iubirea faţă de mântuirea tuturor oamenilor, fiindcă este luat dintre oameni şi pus pentru oameni în cele ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcat (cf. Evr 5,1), ca toţi să ajungă la Tatăl. În primul rând acest har nu trebuie neglijat, harul iubirii, în ciuda oricărei neînţelegeri din partea lumii. Nici Isus nu a fost înţeles. Cu felul său misterios de a fi, cu nevinovăţia sa divină care era o dojană pentru orice greşeală a celor din jur, cu învăţătura şi poruncile sale etc. a fost o povară, o cruce pentru poporul care nu-l putea înţelege şi mai ales, om fiind, pretindea pentru sine credinţă, speranţă şi mai ales iubire ca pentru Dumnezeu. Din aceste motive se căuta suprimarea lui. Poate chiar unii dintre cei care s-au bucurat de ajutorul său suprafiresc să fi fost printre acei care au strigat în faţa lui Pilat: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! (Lc 23,21).

Preotul, chemat să împărtăşească viaţa lui Cristos, trebuie să găsească mereu tăria iubirii în aceeaşi rugăciune a lui Isus: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34), fiindcă mereu va fi adevărat: Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le îndură (1Cor 13,7). În cadrul poporului lui Dumnezeu preotul are rolul inimii care nu are odihnă nici ziua şi nici noaptea, ci bate mereu, pompează sângele – seva dătătoare de viaţă – în toate mădularele, chiar când acestea dorm sau sunt rănite. Alte membre au dreptul la odihnă, inima nu. Preotul, inimă în inima Bisericii lui Cristos, caută să aducă mereu diferitele păreri ale credincioşilor la o armonie cât mai perfectă şi face ca în comunitate nimeni să nu se simtă străin sau neglijat (PO II,9). Cu o iubire, care îi chinuie inima mereu din cauza greşelilor, preotul, asemenea unei mame, când este silit să întrebuinţeze varga pentru a corija, o face cu multă strângere de inimă, cum spune sfântul Paul lui Timotei: Ameninţă, mustră, îndeamnă! Pe cei care păcătuiesc, mustră-i în faţa tuturor, ca şi ceilalţi să prindă frică! Fă-te părtaş la suferinţă, ca un bun soldat al lui Cristos Isus (1Tim 4,1-2; 5,20; 2Tim 2,3).

Câţi înţelegem trebuinţa preotului aşa cum a înţeles-o Louis Nicolas Davout (1770-1823), mareşalul lui Napoleon Bonaparte, când spunea: Oamenii au trebuinţă de adevăr şi de a fi instruiţi, căci altfel ar fi numai erori şi nebunie. Fără preoţie, Dumnezeu ar tăcea; ar tăcea morala; ar tăcea legile; ar tăcea autoritatea şi ar fi numai întunecime şi anarhie. Oamenii au trebuinţă de iertare şi pace; au trebuinţă întotdeauna fiindcă sunt slabi şi păcătoşi. Fără preoţie ar fi numai coşmaruri şi gheara mustrării de conştiinţă care duce pe toţi la disperare. Pentru că oamenii trebuie să moară şi au trebuinţă de îngerul iertării la căpătâiul lor de suferinţă, preoţia este veşnic necesară.

Oamenii sunt oameni şi se comportă ca oameni atât timp cât în mijlocul lor este omul lui Dumnezeu, conştiinţa vie a moralităţii, pavăza demnităţii. Ce voia să spună strigătul unuia de dincolo de Prut, pe timpul bolşevismului: Băăă, daţi-ne un popă că vă dăm în schimb zece brigadieri, dacă nu dorinţa de a avea garanţia spirituală şi morală în mijlocul unui popor îndobitocit de doctrina marxistă!

Cei care au preoţi, îi preţuiesc?

Preotul nu-şi aparţine; el aparţine Bisericii; Biserica aparţine lui Cristos şi Cristos aparţine lui Dumnezeu (1Cor 3,23).

Cum este păstorul, aşa este şi poporul: preot sfânt, popor sfânt; preot rău, oameni răi. Fiecare comunitate, fiecare parohie îşi are preoţii pe care îi merită. Îi merită cum îi primeşte, cum îi ascultă, cum îi ajută şi mai ales cum se roagă lui Dumnezeu Tatăl să trimită lucrători vrednici în secerişul său. O comunitate care se roagă pentru preoţii săi primeşte de la Dumnezeu ceea ce a cerut. Cu cât mai multe şi mai bune vor fi rugăciunile şi jertfele pentru preoţi, cu atât mai multe şi mai mari vor fi harurile pe care comunitatea le va primi. În cazul în care credincioşii nu preţuiesc preotul şi nu se roagă

pentru el, preotul rămâne singur şi, încărcat de necazurile personale şi ale altora, nu-i de mirare dacă se va poticni şi va cădea sub cruce, spre ruşinea acelei comunităţi.

Iată rugăciunea sfintei Tereza a Pruncului Isus pentru preoţi, pe care este bine să ne-o însuşim şi s-o spunem cât mai des din toată inima, cu toată credinţa şi dragostea: O Isuse, veşnic şi mare preot, primeşte-ţi preoţii în adăpostul inimii tale, acolo unde nimeni să nu le mai poată face nici un rău. Păstrează nepătate mâinile lor care ating în fiecare zi preasfântul tău trup. Păstrează nepătate buzele lor care sunt înroşite de preasfântul tău sânge! Păstrează neprihănite şi curate inimile lor pecetluite de sublimul semn al glorioasei tale preoţii! Fă-i să trăiască în dragoste şi fidelitate faţă de tine şi apără-i de contactul cu lumea cea stricată! Dă-le lor, împreună cu puterea de a transforma pâinea şi vinul, şi puterea de a transforma inimile. Binecuvântează faptele lor cu roade îmbelşugate şi dăruieşte-le apoi coroana vieţii veşnice! Amin.

Dacă toţi credincioşii s-ar ruga aşa, ca sfânta Tereza a Pruncului Isus, toţi credincioşii ar ajunge sfinţi ca Tereza a Pruncului Isus şi toţi preoţii ar ajunge sfinţi ca sfântul Filip Neri sau ca sfântul Ioan Maria Vianney.

N-ar fi bine şi frumos? Nu s-ar schimba faţa pământului?

Ba da, cu toată siguranţa.

Trimite, Doamne, preoţi mulţi şi sfinţi pentru a ne mântui. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin