Predici

O boală deosebit de gravă a secolului nostru este teama. Frica de război, de cutremure, inundaţii, invazii ale extratereştrilor, căderi de meteoriţi şi comete, accidente nucleare şi de circulaţie, de boala cancerului, sidei etc. stresează tot mai mult viaţa omului de azi. Nesiguranţa domneşte pe pământ.

Biserica, pe baza cuvântului divin, vrea să ne dea încredere în iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Nu numai pentru faptul că ne-a creat şi omul este coroana operei sale, dar mai ales gloria lui Dumnezeu cere ca binele să biruie asupra răului. Omul se poate hrăni cu cuvântul Celui Atotputernic, se poate înarma cu puterea lui Cristos care a pus păcatul şi moartea în slujba binelui şi a vieţii. Încrederea i-o poate da însăşi experienţa istorică a poporului ales şi mai ales a Bisericii care are certitudinea că porţile iadului nu o vor birui (Mt 16,18).

Totuşi, asemenea lui Ieremia profetul, toţi avem de suferit pentru credinţa noastră în Dumnezeu. Ieremia şi-a găsit izvorul încrederii în atotputernicia divină, de sub influenţa căreia nimeni nu poate scăpa şi în iubirea lui care nu părăseşte niciodată pe cel care suferă pentru o cauză sfântă.

Se pune problema: de ce suferă mai mult cel nevinovat, asemenea lui Ieremia şi le merge bine celor răi?

Duhul Sfânt luminează pe toţi cei care au credinţă, asigurându-i că suferinţa este un mister al mântuirii în care s-a învăluit viaţa lui Isus de pe pământ, exprimată prin acel: Trebuia să pătimească (Lc 24,26) şi este o condiţie a firii noastre umane, materiale, limitate, slabe etc. Isus ne face să înţelegem din pătimirile sale că fără suferinţa celor nevinovaţi nu se poate obţine nici un progres spiritual, deoarece: dacă se repară numai ceea ce se strică, se stă pe loc sau chiar se dă înapoi, fiindcă ceea ce este reparat nu este la fel de bun precum este ceva nou. Suferinţele celor nevinovaţi, în frunte cu agonia şi toate pătimirile lui Isus de la naştere şi până la moartea pe cruce, obţin progresul spiritual al omenirii. Numai suferinţele Fiului Omului nevinovat au putut obţine ca omul, deteriorat prin păcat, să devină nu numai un reparat, ci o făptură nouă (Ez 18,31; Rom 6,4) prin harul lui Dumnezeu care i-a copleşit pe toţi (lectura a II-a).

Teamă multă, iubire puţină. Aceasta este caracteristica timpului nostru. Din acest motiv a spus-o clar apostolul Ioan: În iubire nu este teamă (1In 4,18), dar unde este teamă, nu este iubire. Şi, din lipsă de iubire, când omul greşeşte, de frică se ascunde, asemenea lui Adam din paradisul pământesc, când, de fapt, tocmai atunci ar trebui să se apropie de Dumnezeu ca să obţină eliberarea prin iubirea lui părintească, să-şi redobândească nevinovăţia şi în nevinovăţie să sufere pentru progresul spiritual, şi chiar material, asemenea lui Iob. Mai mult decât pe Iob, noi îl avem pe Isus Cristos cel nevinovat care, împovărându-se cu toate păcatele lumii, nu s-a temut să se prezinte în faţa Tatălui ceresc şi să spună: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34). Atunci, pentru ce să ne fie nouă teamă, dacă Isus a luat asupra sa păcatele noastre? Teama noastră provine din lipsa noastră de iubire faţă de cei care ne fac bine.

Bolnavul, fie că s-a molipsit de lepră din vina lui sau involuntar, pentru medic tot bolnav este. Isus, împovărat de păcatele lumii, apare în faţa Tatălui ca un bolnav molipsit voluntar. Vina este a noastră; a lui este iubirea, dar tratamentul, la care trebuie supus omul cu vina, şi Isus cu povara vinei, este acelaşi. Cu încrederea cu care Isus s-a prezentat în faţa Tatălui pentru a-l vindeca, pentru a-l elibera, trebuie să ne prezentăm şi noi în numele lui care ne-a luat povara. Numai aşa vom deveni sănătoşi, făcând chiar din frică un motiv de iubire.

Atât de mare a fost încrederea lui Isus în Tatăl pe tot parcursul vieţii sale pământeşti încât s-a întipărit şi în memoria duşmanilor săi care îl priveau cu un fel de gelozie şi invidie. Văzându-l răstignit şi în chinuri, îi ziceau în batjocură: Să se dea jos de pe cruce şi vom crede în el. A avut încredere în Dumnezeu! Să-l scape acum, dacă-l iubeşte! (Lc 27,42-43). Ei îl credeau căzut, distrus, ca şi pe Ieremia, dar pentru încrederea sa, Isus obţine eliberarea pe care duşmanii nici nu o puteau bănui, nu numai eliberarea de frica morţii (Fap 2,24), nu numai de sub povara păcatelor, de frica iadului, ci chiar de moartea însăşi şi de întunericul pământului prin învierea din moarte şi prin şederea de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Încrederea noastră în Dumnezeu se arată prin trăirea evangheliei şi prin păzirea poruncilor lui.

Necredincioşii ne cred nebuni, bigoţi, retrograzi etc. ori de câte ori ne văd la biserică rugându-ne, sau refuzând de a lua parte la distracţiile păcătoase, la acţiunile mafiote, ne cred fricoşi, trişti, îngroziţi de iad etc. şi de multe ori ne tratează ca pe nişte înstrăinaţi de realităţile vieţii.

Răspunsul nostru să fie cel dat de Sofocle (497-405 Î.C.) fiilor săi. Bătrânul poet al Greciei de odinioară se gândea mereu la o operă măreaţă pe care voia s-o scrie. Uneori vorbea singur, îşi declama versurile, uita de treburile gospodăreşti şi chiar de mâncare. Fiii l-au dat în judecată pe motiv că şi-a pierdut minţile şi nu mai este capabil să-şi administreze casa, vrând împărţirea averilor. La tribunal, acuzele erau aduse cu multă înfocare pe baza unor dovezi incontestabile. Judecătorii ascultau uimiţi şi contrariaţi. Spectatorii aşteptau sentinţa înfriguraţi de gândul că marele lor poet ar fi posibil să fie condamnat ca nebun. Numai Sofocle stătea liniştit şi asculta acuzele fără să reproşeze ceva. Când i s-a dat dreptul la cuvânt, cu tact, cu gesturi măsurate şi-a scos o carte de sub mantia pe care o avea pe spate şi a început să citească ultima sa lucrare, o adevărată capodoperă literară. Judecătorii, spectatorii şi chiar acuzatorii au rămas uimiţi de frumuseţea versurilor sale care curg lin, răpesc, înalţă, te fac să râzi sau să plângi, care strecoară în suflet un balsam parcă venit din altă lume. Când a terminat, s-a dezlănţuit un entuziasm delirant. De la judecător şi până la cel din urmă auditor, toţi au cerut încununarea lui Sofocle cu o cunună de lauri şi să fie distins cu cele mai înalte însemne ale patriei. Fiii au fugit ruşinaţi. Acum s-a dovedit cine este tatăl şi cine sunt fiii, cine este geniu şi cine sunt nebunii. Sofocle este cunoscut prin geniala sa definiţie dată omului: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona).

Noi trebuie să dovedim prin fapte înţelepciunea încrederii noastre în Dumnezeu. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri. Isus ne şopteşte la inimă, în conştiinţă, ceea ce trebuie să trăim.

Nu vă fie teamă să-i daţi inima lui Dumnezeu!

Nu vă fie teamă să-i daţi timpul lui Dumnezeu. Vă va da în schimb veşnicia.

Nu vă fie teamă să-i daţi viaţa voastră lui Dumnezeu. Vă va da în schimb viaţa divină.

Înţelept este acela care i se dăruieşte total celui care l-a creat, l-a răscumpărat şi l-a chemat să împărtăşească împreună cu el iubirea, veşnicia şi viaţa adevărată. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin