Predici

În predica din duminica trecută am insistat asupra sfintei Euharistii ca Mister al credinţei, cu intenţia de a vă determina să vă împărtăşiţi cât mai des. În predica de azi voi căuta să pun în evidenţă ceva nou, dar care ne va face să înţelegem şi mai bine cele spuse acum o săptămână în urmă.

Isus, marele şi unicul preot al Noii Alianţe, se jertfeşte pe sine însuşi în chip neînsângerat pe altar, după cum citim în Scrisoarea către Evrei. Şi, după cum spune sfântul Ciril din Alexandria, el este preotul propriei sale jertfe, devenind hrana noastră spirituală. Pentru a ni se oferi ca hrană, după cum s-a oferit Tatălui ca victimă, se foloseşte de oameni din popor, pe care îi rânduieşte special pentru această misiune (cf. Evr 5,1). Isus se jertfeşte, iar preoţii îi devin colaboratori, distribuitori ai operei sale. Ceea ce oferă miniştrii lui Cristos cel mai mult poporului credincios este sfânta Împărtăşanie. Aceasta, fiind opera sacerdotală a lui Cristos, distribuită de miniştrii lui, are menirea să facă din toţi cei botezaţi un neam preoţesc. După cum Isus i-a invitat pe ucenicii săi, înainte de a-i înzestra cu Preoţia sacramentală de la Cina cea de Taină, prin cuvintele: Rugaţi pe Domnul secerişului să trimită lucrători în holdele sale, tot aşa preotul invită la sfânta Liturghie, ca un alt Cristos, pe toţi cei prezenţi: Rugaţi-vă, fraţilor, ca jertfa mea şi a voastră să fie plăcută lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul (LR). Răspunsul poporului prezent culminează prin primirea sfintei Împărtăşanii, prin oferirea trupului şi sângelui lui Cristos Tatălui ceresc ca jertfă de laudă, de mulţumire, de cerere şi ispăşire, ca jertfă desăvârşită.

Acest popor, care oferă jertfa oferită de marele preot, de Isus Cristos, devine pentru lume, aşa cum citim în Scrisoarea către Diogenet, “sufletul lumii“, desăvârşindu-şi acţiunea sacerdotală şi misionară prin a fi aluat, sare, lumină.

Dacă Dumnezeu a spus poporului israelit la poalele muntelui Sinai: Voi veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă, numai pentru că ei au fost martorii minunilor sale din Egipt (lectura I-a), cu atât mai mult credem că Isus, desăvârşind Legea şi profeţii, a putut spune: Aţi auzit că s-a spus celor de demult: “Voi veţi fi o împărăţie de preoţi, o naţiune sfântă”, iar eu vă spun: Prin Botez deja sunteţi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt, fiindcă vestiţi învierea mea şi a voastră. Deci avem dreptul de a forma un popor sacerdotal şi sfânt, fiindcă, aşa cum spune sfântul Paul (lectura a II-a), am fost şi suntem martorii unor minuni şi mai mari, fără precedent, anume: Pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi, iar acum avem viaţa sa în noi, o viaţă sacerdotală, o viaţă de reconciliere, purtătoare de mântuire prin alungarea demonilor, prin vindecarea bolnavilor, prin învierea morţilor, de a face toate din iubire, pe gratis.

Numărul ateilor ar scădea, cei mai mulţi bolnavi s-ar vindeca, numărul înviaţilor ar creşte, dacă am avea credinţă mai mare în puterea noastră preoţească, măcar cât un grăunte de muştar. Patru inşi au dus la Isus un paralitic, pe care l-au coborât înaintea lui prin acoperişul casei. Isus a privit la efortul provenit din credinţa lor, nu la boala şi păcatele paraliticului, şi l-a vindecat, iertându-i şi păcatele (cf. Lc 5,18-25).

Să-l primim pe Isus euharisticul cu mai multă credinţă, spre a ne îndeplini misiunea preoţească prin alungarea diavolilor, vindecarea bolnavilor, învierea morţilor etc. şi vom avea mai mult succes.

Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea ta! striga un sfânt părinte al Bisericii, privind la măreţia Botezului care ne face fii adoptivi ai lui Dumnezeu cu dreptul de a moşteni împărăţia cerului. Aş striga şi eu: Recunoaşte-ţi, poporule preoţesc, demnitatea ta! dacă aş considera acest lucru ca pe o demnitate, dar nu este aşa, ci: a fi popor sacerdotal prin Botez este o datorie, o obligaţie izvorâtă din această taină care ne-a fost dată din iubire; ea ne obligă la recunoştinţă, la iubire, la caritate faţă de întreaga lume; ne obligă la o viaţă sfântă, fiindcă numai aşa Preoţia devine credibilă.

Sfântul Petru ne spune mai concret ceea ce trebuie să facem: să proclamăm faptele celui care ne-a scos din întuneric şi ne-a condus la strălucirea slavei sale (1Pt 2,9), să devenim misionari, să-i ajutăm pe misionari, să trăim învăţătura lui Isus, să avem în noi viaţa sa dumnezeiască.

Când apostolii şi-au început activitatea lor misionară, au oferit cuvântul lui Isus, cuvântul mântuirii, mai întâi conaţionalilor, dar fiindcă ei l-au refuzat, l-au oferit păgânilor, au chemat la mântuire toate neamurile pământului (cf. Fap 13,46-49). Se pare că pe zi ce trece şi aceste neamuri ale pământului refuză cuvântul Domnului şi credinţa scade în aşa măsură încât întrebarea lui Isus: Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ (Lc 18,8), începe să fie tot mai actuală, secularizarea fiind în floare. Oare gestul sfântului Anton de Padova de la Rimini nu a fost profetic? Predicând oamenilor, aceştia nu au voit să-l asculte, dar predicând peştilor, aceştia s-au minunat. Tot sfântul Anton, pe cei necredincioşi, pe eretici şi pe toţi cei care refuzau să creadă în prezenţa lui Isus din sfânta Euharistie, îi dojenea, zicându-le: Învăţaţi voi, oamenilor de la nişte fiinţe mute cum să-l cinstiţi pe bunul Dumnezeu. Va veni ziua în care cuvântul adevărului va fi adresat întregului univers şi acesta îl va primi, se va schimba, se va reînnoi, după cum a prezis Isaia (cf. 66,22), după cum spune şi sfântul Petru că este dorinţa cosmosului (2Pt 3,13), după cum a văzut sfântul Ioan ca profet (cf. Ap 21,1), strigându-l cel de pe tron: Iată le fac pe toate noi (cf. Ap 21,5).

Fiecare dintre noi, de la cel mai mic şi până la cel mai mare, toţi trebuie să ne revizuim comportamentul şi să intrăm în concordanţă cu învăţătura dumnezeiască pentru a ne îndeplini cu demnitate, credinţă şi eficacitate menirea de neam preoţesc. În acest popor sacerdotal, în Biserica lui Isus Cristos, fiecare creştin este important şi nimănui nu-i este permis să fie pesimist ca poetul care zice:

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea?

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea? (George Coşbuc, Moartea lui Fulger).

Dacă te simţi mic, uitat, dispreţuit, bolnav, bătrân etc. dacă descurajarea te apasă şi-ţi şopteşte: Ce-i pasă unei lumi întregi de existenţa sau neexistenţa ta? nu uita: de rugăciunea ta, de lacrimile tale depinde mântuirea multora; de suferinţa ta, de sărăcia ta, de izolarea ta, de uitarea ta, de nepăsarea sau de dispreţul celor din jur, de boala ta etc. depind minunile lumii: alungarea demonilor, vindecarea bolnavilor, învierea morţilor, fiindcă eşti încadrat într-un neam ales, într-o preoţie regească, într-un popor sfânt, în poporul pe care Dumnezeu şi l-a cucerit prin jertfa Fiului său (cf. 1Pt 2,9), eşti mădular viu în trupul mistic al lui Cristos.

Prin predica de azi am intenţionat să mă achit, într-o oarecare măsură, de datoria impusă de porunca lui Isus: Învăţaţi (Mt 28,19) şi de îndemnul păstorului Bisericii, papa Paul al VI-lea, care spune: Doctrina despre preoţia comună să fie mereu explicată şi întipărită adânc în memoria credincioşilor, căci ea este minunat de aptă pentru a alimenta evlavia euharistică, înalţă demnitatea tuturor credincioşilor şi stimulează sufletul ca să atingă culmea sfinţeniei (Mysterium Fidei 14). Cu atât mai mult insistă Conciliul Vatican II: Acelora pe care îi leagă intim de viaţa şi de misiunea sa, Isus le împărtăşeşte şi din funcţia sa preoţească, pentru ca ei să poată aduce cult spiritual spre gloria lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Prin urmare, laicii, fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi cu Duhul Sfânt, sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul Sfânt, ba chiar şi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite Tatălui cu adâncă evlavie, împreună cu ofranda trupului Domnului. Astfel, şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi (LG 34).

Cât de minunat ne învaţă Biserica să ne cunoaştem viaţa cea nouă şi s-o trăim spre slava lui Dumnezeu, fiind unşi cu Duhul său, înzestraţi cu daruri deosebite, ca roadele Duhului să fie cât mai bogate, ca rugăciunile, viaţa de familie, munca, odihna, distracţiile permise, încercările, toate să fie oferite Tatălui împreună cu jertfa lui Isus din Euharistie pentru mântuirea lumii întregi. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin