Predici

Isus s-a născut la Betleem. Localitatea este un semn profetic pentru Isus, fiindcă el se oferă tuturor oamenilor ca hrană sub chipul pâinii, pentru ca toţi să ajungă la acelaşi fel de a gândi şi de a acţiona, să-şi însuşească aceleaşi sentimente care au fost şi în Cristos (Rom 15,5). Cei care mănâncă pâini diferite, vor gândi diferit despre adevăratele valori şi vor ajunge în conflict unii cu alţii. Săracul va jindui după pâinea bogatului; bogatul îşi va apăra cu forţa pâinea albă, fără a ţine cont de munca săracului. Ura va înflori, răzbunarea va degenera în crimă şi moartea îşi va pune amprenta tot mai mult asupra speciei umane.

Isus s-a aşezat la masă cu păcătoşii, arătând că le înţelege felul lor de a fi, de a gândi, de a acţiona, că vrea să-i ajute pe toţi, bogaţi şi săraci, să se ridice din starea lor de inferioritate, oferindu-le pâinea coborâtă din cer (In 6,51), cuvântul său, trupul său, viaţa sa, care este izvorul fericirii, armoniei în toate situaţiile sociale.

Ce a întrezărit vameşul Levi când Isus l-a chemat ca să-l urmeze? Ce a întrezărit Isus în Levi, când acesta l-a invitat la ospăţ împreună cu alţi vameşi şi păcătoşi? Cu ce dispoziţie sufletească s-a despărţit Levi de bunurile sale materiale, de casnicii săi, de colegii săi vameşi etc.? Nu-l mulţumeau bunurile pe care le avea? Se pare că nu. Conştiinţa îi spunea, şi el i-a dat ascultare, că omul este mai presus de materie; şi Isus îi oferă un ideal nou, măreţ, vrednic de luat în seamă. Să laşi toate şi să-l urmezi pe un sărac însoţit de alţi săraci, a fost necesar, nu atât un act eroic de voinţă, cât mai ales un har special din partea lui Dumnezeu.

Fariseii nu ştiau că omul este mai presus de materie prin sufletul pe care îl are?

Ştiau, dar căutau să compenseze lipsurile spiritului cu jertfele materiale, căutau să-l îmbuneze pe cel ce este spirit în esenţă cu lucruri materiale brute: viţei, miei, ţapi etc.; voiau să-l mulţumească pe Dumnezeu cu ceea ce nu se putea mulţumi nici sufletul lor. Bunurile materiale au fost create pentru oameni, spre folosul lor material. Isus ne învaţă că relaţiile noastre cu alţi oameni trebuie să se bazeze pe legea sa cea nouă, a iubirii, care singură poate sătura, fiindcă numai ea poate face pe cineva milostiv, caritabil faţă de alţii (cf. Mt 5,45). A-i jertfi, a-i oferi lui Dumnezeu ceea ce el a creat pentru oameni, apare ca un nonsens. Bunurile materiale le putem oferi celor materiali – Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului – dar spiritualitatea prin esenţă, iubirea trebuie oferită în primul rând celui spiritual prin esenţă – Daţi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu (Mt 22,21) -, fiindcă jertfa adusă din interes personal, fără iubire faţă de Dumnezeu, este o insultă adusă spiritului.

Levi a lăsat toate bunurile sale materiale altora pentru a câştiga iubirea divină şi fericirea spiritului.

Abraham a crezut şi a devenit drept. Noi, urmând chemarea lui Isus de a participa la masa trupului său, trăim credinţa care ne face drepţi şi vrednici de învierea spirituală din această lume şi de învierea escatologică; când vom mânca la masa Mielului ospăţul de nuntă (cf. Ap 19,9).

Să credem! Sensul credinţei face parte din firea omului. Credinţa teologală, dar pus în suflet la Botez, îşi află mediul propice dezvoltării sale în simţul religios natural al omului şi îl face tot mai spiritual, îl înalţă peste lumea materială. Credinţa îl face pe om mai om. Omul fără credinţă rămâne handicapat din punct de vedere spiritual.

Sfânta Împărtăşanie, primită cât mai des, menţine în om spiritul de credinţă, îl face viu şi rodnic în fapte bune. Îndemnul profetic: Grăbiţi-vă să-l cunoaşteţi pe Domnul! este echivalent cu îndemnul Bisericii: Luaţi şi mâncaţi trupul Domnului, beţi sângele lui, fiindcă aşa cum Ploaia de toamnă şi de primăvară dau rodnicie pământului, tot aşa creştinul devine capabil de roade spirituale vrednice de Dumnezeu.

Suntem materie, suntem ţărână în mare măsură. Din pământ suntem făcuţi şi din pământ trăim, pământ şi praf iar ne-om face, spune un vers dintr-o cântare funebră. În acest pământ din care suntem făcuţi, din care trăim şi în care ne vom întoarce, Dumnezeu a voit să pună o viaţă nouă prin sămânţa cea bună care este cuvântul său (cf. Mc 4,14 ş.u.). Ca să încolţească şi să rodească, trebuie să arăm bine pământul din noi, ca să menţină cât mai mult apa de toamnă şi de primăvară. Duhul Sfânt este asemănat cu această apă roditoare. Plugul, menit să tragă în noi brazde adânci, este crucea de fiecare zi, suferinţele, încercările, pedepsele datorate păcatelor etc. Uneori acest plug care ne brăzdează spatele, ni se pare, ca şi psalmistului (Ps 129,3), că ne vine din partea duşmanilor, dar Isus ne arată că este paharul pe care ni-l dă Tatăl pentru a-l bea împreună cu el. Cel înţelept îşi bate copilul când îl trimite cu urciorul la apă, ca să nu-l spargă. Dumnezeu trimite multe necazuri asupra celor drepţi, nu numai ca să-i ferească de păcat şi să-i întărească în virtute, ci şi pentru a da faptelor lor putere de mântuire din izvorul harului. Aşa şi pământul, tot trebuie arat, nu numai cel bătătorit, pietros sau plin de rădăcinile bălăriilor, ci şi cel curat, ca să păstreze apa. Tot omul trebuie să sufere într-un fel sau altul pentru progresul său spiritual. Dumnezeu luminează ca soarele peste holdele întinse ale întregului pământ.

Ca să înţelegem acest plan divin, trebuie să ne împărtăşim des, să mâncăm trupul peste care Dumnezeu a tras brazdele cele mai adânci, ajungând până în măduva oaselor, până în adâncul inimii, ba chiar al sufletului, încât de pe cruce Isus a strigat cu disperare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46).

Euharistia este Misterul credinţei (LR).

Fides est sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium, adică: Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare în cele nu se văd (Evr 11,2), sau: Credinţa este dovada văzută (prin fapte) a celor nevăzute, deoarece: Credinţa, fără fapte, este moartă, spune sfântul Iacob (Iac 2,17). Faptele credinţei se arată, în primul rând, prin primirea Misterului credinţei, adică a sfintei Împărtăşanii.

Ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu acela care trăieşte viaţa lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă viaţa sa cea nouă în Euharistie fiindcă îi este milă de sufletul nostru flămând după viaţa spiritului şi după fericirea veşnică.

Suntem fiii lui Abraham prin credinţă (Gal 3,7) când credem că Euharistia ne aduce învierea din morţi (cf. In 6,54).

Euharistia este obiectul credinţei noastre care ne apără de sincretismul religios modern (combinaţie incoerentă de culte păgâne şi secte creştine) care poate duce pe mulţi în rătăcire, la gândul că toate religiile sunt bune, sau că nici una nu este bună.

Euharistia este un dar. Nu o primim pentru meritele noastre, ci pentru a o merita. Greşesc mult acei care n-o primesc pe motivul că nu sunt vrednici. Toţi suntem nevrednici de acest dar, dar suntem vrednici de mila lui Dumnezeu şi Euharistia este tocmai mila lui Dumnezeu materializată pentru a ne da viaţa nouă prin care să devenim euharistie, comuniune cu alţii, pentru a ne face asemenea îngerilor lui din ceruri care îi aduc lui Dumnezeu închinare, mulţumire şi laudă veşnică în spirit şi adevăr.

Un ministrant l-a însoţit pe preotul care ducea sfântul Viatic unui bolnav, pictor de meserie. Cum era obiceiul pe atunci, au mers în procesiune, cu lumânări, clopoţei şi cu cădelniţa plină de parfumul tămâiei. A văzut cum bolnavul a primit sfânta Ostie cu toată evlavia şi, după ce s-a recules un timp, a privit cădelniţa, a luat din ea un cărbune stins şi, din câteva linii făcute pe peretele alb, a desenat chipul minunat al lui Isus Cristos. Copilul a rămas uimit şi a exclamat: Şi eu aş dori să pot desena atât de frumos chipul Domnului. Bolnavul a lăsat să-i cadă cărbunele din mână şi i-a spus încet: Pentru a-l arăta altora pe Domnul în frumuseţea lui, trebuie mai întâi să-l ai în inimă. Înţelegând lecţia, copilul a căutat să se împărătească tot mai des şi a devenit renumitul pictor spaniol Murillo (1617-1682).

Datoria noastră este, nu să-l pictăm pe perete, pe pânză, pe sticlă sau pe hârtie, ci să-l facem viu în toată fiinţa noastră. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin