Predici

Ca în duminica trecută, aşa şi azi, vom urmări acţiunea lui Isus de desăvârşire a Legii prin dreptate şi iubire.

Valoarea Legii din Vechiul Testament o putem cunoaşte din porunca lui Dumnezeu: Fiţi sfinţi, fiindcă eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt, şi: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (lectura I-a); iar în alt loc se spune: Dacă duşmanul tău este flămând, dă-i pâine de mâncare; dacă este însetat, dă-i apă să bea! (Prov 25,21). Or, numai Legea îi putea aduce pe oameni la această desăvârşire morală.

Ce perfecţionare s-ar mai putea aduce acestei învăţături? Nu cuprinde ea suficient de bine învăţătura asupra raporturilor ce trebuie să le avem faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine, de aproapele şi faţă de duşmani?

Din moment ce Isus spune că a venit să desăvârşească învăţătura Vechiului Testament, trebuie să-l credem şi să vedem în ce constă această problemă. În primul rând, fiindcă Isus însuşi în calitate de Fiu al lui Dumnezeu preia Legea lui Moise, imprimă Legii morale un caracter nou, teologic şi-i dă un sens nou supranatural.

Isus spune: Aţi auzit că s-a spus: “Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Aceasta era legea talionului. Nu putem spune că nu era bună, ea oprea excesul de răzbunare, dar nu opera adevăratul bine, de aceea s-a ajuns până azi să auzim lozinci ca aceasta: Dreptate! Ochii plânşi vor să te vadă (de pe un afiş din revoluţia din 1989).

Oamenii vor ca dreptatea să vină dinafară, ca să o vadă cu ochii plânşi de dorul ei. Isus vrea ca dreptatea să vină din interiorul fiecărui om şi să se reverse în lume printr-o revărsare de bucurie: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate (Mt 5,10). Găsim dreptatea în lume numai în măsura în care o realizăm fiecare prin propria viaţă, de aceea, spunând dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a fariseilor şi cărturarilor etc. vrea să spună că dreptatea mea, a ta, a voastră, a noastră, a tuturor trebuie să întreacă pe aceea pe care o aşteptăm de la alţii. Dacă eu sunt nedrept în mine, cu mine, cu aproapele, cu Dumnezeu, cum pot pretinde dreptate de la alţii? Trebuie să-mi spun mine însumi: Nedreptate! Ochii plânşi vor să te spele!

O atitudine obişnuită, dar pe care psihologia o numeşte idee neraţională, este şi aceasta: a-l ierta pe cel rău, nu înseamnă oare a-i da avânt pe calea răului? Este drept să-l ierţi pe cel care nu vrea iertare şi pace? Este drept ca aceluia care vine să-ţi dea foc la casă, să-i arăţi şi şura?

Nu aşa a gândit Cristos. Isus spune: Aţi auzit că s-a spus: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău!” Este adevărat, nu întâlnim în Lege porunca de a urî pe duşmani, dar interpreţii ei, mai ales anahoreţii de la Qumran (retraşi special în peşterile de pe ţărmul Mării Moarte spre a trăi Legea), aveau această regulă de a iubi pe toţi fiii luminii şi de a urî pe toţi fiii întunericului, pe fiecare după propria vină, în răzbunarea lui Dumnezeu (v. 43 Q.S. 1,9 ş-u.). Credinţa poporului de rând izvora din trăirea şi interpretarea Legii de către aceşti anahoreţi şi de alţii, cum ar fi rabinii, cărturarii şi fariseii. Afirmaţiile sfântului Paul (1Tes 2,15) că evreii sunt în duşmănie cu toţi oamenii, şi cele ale istoricului roman Tacit, nu sunt lipsite de temei: orice evreu restrângea învăţătura Legii numai la conaţionalii lui. Cei de alt neam erau fiii întunericului, duşmani ai lui Dumnezeu, idolatri şi vrednici de ură.

Isus desăvârşeşte Legea dându-i un caracter universal, care nu cunoaşte restricţii nici de gen, nici de excepţii, nici de hotare, nici de rasă, nici de religie etc., ci ţine cont numai de faptul că neamul omenesc formează o unitate în natura sa.

Isus mai desăvârşeşte Legea prin noua unitate de măsură a iubirii. Dacă legea veche spunea: Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, noua măsură este: după cum v-am iubit eu pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii (In 13,34), adică fără măsură, cu iubire infinită, curată, sfântă, rodnică. După cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi (In 15,9); Dumnezeu este iubire (1In 4,16); şi în aceasta şi-a arătat iubirea sa că ne-a iubit mai întâi şi a trimis pe Fiul său, ca să ispăşească păcatele noastre (1In 4,10).

Isus mai desăvârşeşte Legea şi prin motivul nou pe care îl dă iubirii: de a iubi pe aproapele din iubire faţă de Dumnezeu, cu acelaşi scop divin al iubirii sale, fără calcule pline de interese materiale; cu iubire curată, fără umbră de răsplată (cf. Mt 5,46), cum spuneau junimiştii: Artă pentru artă – Iubire pentru iubire. De a ne iubi ca fraţi, cu iubire care caută binele celui iubit; de a iubi ca Dumnezeu, care nu caută binele în persoana pe care o iubeşte, dar ca să depoziteze binele său în ea.

Isus perfecţionează Legea făcând din iubire o trăire intensă a credinţei în dreptatea divină, în afirmarea supremă a gândirii lui Dumnezeu şi ca pe o umilă supunere la voinţa lui. Nu poate fi umilinţă mai profundă decât aceea de a iubi pe duşmani. Isus îl numeşte pe Iuda trădătorul drept prieten (Mt 26,50), iar pentru cei care l-au răstignit se roagă: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34). A vedea în răutatea şi ura duşmanilor o ignoranţă vrednică de compătimire, este cu adevărat ceva nou. Cineva făcea această observaţie: Isus de pe cruce o încredinţează pe Maria, mama sa, lui Ioan, iar pe duşmanii săi îi încredinţează iubirii Tatălui pentru iertare.

Isus a desăvârşit Legea ridicând iubirea faţă de aproapele la nivelul iubirii faţă de Dumnezeu. Dacă gândirea iudaică lăsa să se întrevadă că iubirea faţă de oameni poate fi pusă pe aceeaşi treaptă cu celelalte porunci (cf. Lev 19,18), viziunea creştină îi acordă un loc central, unic. În Noul Testament, iubirea faţă de aproapele apare indisolubil legată de porunca iubirii faţă de Dumnezeu, formând un binom denumit monolitul creştin.

Isus Cristos, punând la temelia revelaţiei legea nouă a iubirii, a deschis lumii întregi izvorul sfânt al culturii adevărate, cultura morală peste care cade ploaia de har, fără de care viaţa nu poate progresa, fără de care şi azi am mai fi sclavi, robi sub biciul zbirilor egoişti, lacomi de pâine, putere, onoruri, putere etc. Omul degenerează prin egoism şi se desăvârşeşte prin altruism. Altruismul dus până la eroism – de a întoarce obrazul stâng pentru a fi lovit ca şi cel drept; de a da haina celui care răpeşte cămaşa; a mai merge două mii de paşi cu cel care te sileşte să mergi o mie – constituie crucea care mântuie pe cel fărădelege. Isus ne spune că, dacă cineva îţi face rău, să fii dispus a-i ierta încă pe atât mai mult, numai să-l poţi determina ca să-şi pună problema mântuirii propriului său suflet.

Sfântul Paul, intrând şi el în această temă, are un cuvânt de spus cu multă greutate: Fraţilor, nu uitaţi că sunteţi templul lui Dumnezeu (lectura a II-a). Omul nu este muzeul divin al operelor sau capodoperelor moarte, ci templul vieţii. A fi templul lui Dumnezeu înseamnă a fi lăcaşul celei mai curate iubiri, care nu este altcineva decât Duhul Sfânt, înseamnă a fi locul revelaţiilor celor mai intime, înseamnă a fi locul cultului suprem în duh şi adevăr (In 4,23), unde se aduce lui Dumnezeu jertfă în numele întregii omeniri; înseamnă a fi depozitul harului şi locul dreptăţii supreme în care se conciliază iubirea cu dreptatea.

Mulţi sunt confruntaţi cu această problemă: Cum să-l iubesc pe acest om care mă nedreptăţeşte? Răspunsul este: ca mama care îşi lasă copilul bolnav în mâinile medicului. A face dreptate, a-l chinui pe cineva prin operaţie pentru a-l vindeca, nu înseamnă a-l urî. A face dreptate, a căuta dreptatea, a pretinde dreptatea nu înseamnă a urî, ci a iubi. Iubirea nu stă în tolerarea răului, ci în extirparea lui prin mijloacele cele mai oneste, izvorâte din iubire, cum spune Isus: Mustră între patru ochi pe fratele tău când a greşit; mai cheamă doi martori; spune-l Bisericii; să-ţi fie ca un păgân şi vameş (Mt 18,15-17), dacă nu te ascultă, aşa cum a procedat Isus cu vameşii, cu păcătoşii şi cu păgânii pe care i-a iubit, i-a chemat, a făcut minuni pentru ei şi, mai ales, şi-a dat viaţa pentru mântuirea lor. Nimeni nu are dreptul să spună: Eu nu pot să iert. Dumnezeu ne dă harul să putem iubi asemenea lui Cristos, chiar şi în cele mai grele împrejurări ale vieţii. A nu ierta înseamnă a fi eretic. Tatăl ceresc ne iartă în măsura în care am învăţat de la Isus să iertăm greşiţilor noştri. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin