Predici

Datoria de căpetenie, a omenirii în general şi a fiecăruia în special, este de a tinde spre desăvârşire, spre perfecţiune, spre realizarea omului de caracter în primul rând, adică să aibă acea totalitate a dispoziţiilor permanente care să-i determine comportamentul individual corect în toate împrejurările vieţii şi apoi, acest om de caracter, să primească plinătatea harului încadrându-se în viaţa cea nouă, pe care o cere Isus prin cuvintele: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit (Mt 5,48). Pentru a ajunge la desăvârşirea Tatălui ceresc înseamnă a străbate calea lungă a smereniei, păşind pe urmele lui Isus.

Prin creaţie, Dumnezeu ne-a înzestrat cu multe calităţi şi posibilităţi de desăvârşire. Este o taină cum unii sunt atât de buni din naştere, iar alţii nu pot ajunge la această stare nici după ani lungi de luptă intensă. Dintre darurile mari, pe care Creatorul ni le dă din fire, unul pe care îl avem cu toţii, care ne plasează în fruntea tuturor celor create de pe pământ care sunt conduse de instincte, este darul de a alege în cunoştinţă de cauză, darul libertăţii. Acest dar îl ajută pe om să aducă o contribuţie substanţială la desăvârşirea fiinţei sale, fiindcă reuşita libertăţii consistă în a primi şi a-şi însuşi dispoziţiile pe care Dumnezeu le-a stabilit omului ca să ajungă la plinătatea vieţii (Degeest). În acest sens ne stau în faţă cuvintele lui Ben Sirah: Dacă vrei, poţi să păzeşti poruncile. De tine depinde să rămâi credincios. Domnul a pus în faţa ta apa şi focul: întinde mâna spre care doreşti! Viaţa şi moartea sunt puse în faţa oamenilor; fiecăruia i se va da una sau alta, după cum a ales. Ben Sirah se referă la primii oameni şi la primul lor păcat. Alegerea ascultării echivala cu plinătatea vieţii. Neascultarea însă a echivalat cu pierderea vieţii, cu alegerea morţii. Pentru noi, ascultarea echivalează cu alegerea vieţii celei noi, datorită ascultării lui Isus (cf. Fil 2,8); neascultarea echivalează cu alegerea morţii veşnice, cu iadul.

Pe vremuri trăia la Atena (Grecia) un om înţelept şi mult apreciat. Un invidios a voit să-l compromită şi i-a zis într-o zi: Învăţătorule, lumea te laudă zicând că le ştii pe toate, dar mie ai putea să-mi spui: pasărea, pe care o am în mână, este vie sau moartă? Fiindcă îşi zicea în sine: dacă va zice că este vie, o voi sugruma şi i-o voi arăta moartă; dacă va zice că este moartă, îi voi da drumul să-şi ia zborul şi toţi vor vedea că este vie şi vor râde de nepriceperea lui. Numai că înţeleptul era înţelept cu adevărat şi i-a zis: Domnule, pasărea pe care o ai în mână este cum o doreşti: dacă o vrei vie, este vie; dacă o vrei moartă, este moartă. Invidiosul a rămas de ruşine.

Dumnezeu a pus în mâna noastră sufletul; dacă îl vrem viu, îl avem viu prin darul libertăţii; dacă îl vrem mort, îl avem mort prin neascultarea faţă de porunci. Nimeni nu poate spune: Nu pot fi altfel, aşa m-a lăsat Dumnezeu: rău sau bun. Dumnezeu n-a poruncit nimănui să fie nelegiuit, n-a permis nimănui să păcătuiască, o spune clar Ben Sirah. N-am fi ceea ce suntem dacă n-am fi liberi. Şi am fi cu totul altceva, am fi ca îngerii, dacă am fi folosit întotdeauna darul libertăţii în folosul ascultării de şoaptele Duhului Sfânt.

Dumnezeu, în nemărginita sa bunătate şi înţelepciune, pentru a-l determina pe om să nu greşească, i-a descoperit bogăţia şi plinătatea vieţii din Cristos, în care el însuşi a pus toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3). Sfântul Paul descrie Corintenilor aceste comori prin cuvintele: Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, aceea a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el. Or, Isus l-a iubit şi a păzit poruncile Tatălui în chip desăvârşit (In 14,31). Prima şi cea mai importantă dintre toate comorile de har din Cristos, la care se referă sfântul Paul, este învierea. El însuşi l-a văzut pe Isus înviat şi a înţeles că poate avea parte de această comoară divină, dacă alege viaţa. El spune în numele tuturor acelora care aleg viaţa: Nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sfânt această înţelepciune (în alegere). Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea.

Toţi simţim dorinţa de a trăi, de a fi fericiţi, de a ajunge la viaţa veşnică prin învierea din morţi. De ce totuşi Dumnezeu este atât de mult insultat? De ce poruncile lui sunt nesocotite? Oamenii nu înţeleg valoarea libertăţii cu care au fost dăruiţi. Este atât de mare acest dar, atât de misterios, atât de sublim! Se spune despre Carol al XI-lea, regele Franţei, că avea o piatră scumpă de o frumuseţe rară, pe care a scris aceste cuvinte: Cine mă are, nu va fi sărac niciodată. Noi avem această piatră preţioasă, darul libertăţii, prin care putem fi bogaţi şi fericiţi pentru toată veşnicia, numai să ştim cum să folosim libertatea.

Din punct de vedere filozofic, libertatea se defineşte prin capacitatea omului de a opta, de a decide şi de a acţiona în cunoştinţă de cauză. Din punct de vedere teologic, libertatea ne este dată pentru a fi oameni, mai presus de animale. Suntem înzestraţi cu darul libertăţii aşa cum un copil este bogat fiindcă tatăl său este bogat, dar suntem condiţionaţi de starea noastră de copii, adică trebuie să fim conştienţi că bogăţia care ne defineşte ca bogaţi aparţine tatălui. Copilul va deveni bogat la majorat. Tot aşa şi noi, vom fi liberi cu adevărat când vom ajunge la majoratul spiritual, adică la plinătatea omului desăvârşit (cf. Ef 4,24), când Cristos va fi totul în noi (Ef 1,10). Până atunci, libertatea este un dar divin dat pentru a fi administrat. Administratorul nu-i stăpân, el trebuie să dea cont de administraţia bună sau rea, va fi răsplătit sau pedepsit conform dispoziţiilor administrative. Răsplata, pe care o primeşte administratorul bun al darului libertăţii, este însăşi libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21), adică plinătatea vieţii veşnice, starea îngerilor lui Dumnezeu., când Dumnezeu devine posesiune şi omul posesorul lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu i-a dat lui Moise legea pe muntele Sinai, i-a dat-o ca pe un pact de alianţă. Alianţa este temelia prieteniei. El nu i-a dat legea pentru a-i limita darul libertăţii poporului său, ci spre a-l călăuzi spre fericirea pe care libertatea o are în sine, aşa cum busola nu limitează libertatea pilotului, ci îl îndrumă corect spre port.

Isus afirmă că a venit, nu ca să desfiinţeze Legea, ci să o desăvârşească, ceea ce înseamnă o deschidere spre mai bine, spre binele infinit; adică nu ajunge să nu faci răul în această viaţă, ci trebuie să te angajezi în mod liber pentru a face cât mai mult bine, fiindcă binele nu are limite, de aceea niciodată nu poţi spune: Am făcut destul. Când am făcut ceea ce trebuia să facem, Isus ne arată că suntem slugi netrebnice (Lc 17,10), dar ca să fim prietenii săi, trebuie să ne angajăm colaboratori ai săi la opera infinită a mântuirii cu acea disponibilitate pe care a avut-o, de exemplu, sfânta Bernadeta Soubirous, care a spus: Când sunt înălţată pe cruce, mă simt mai fericită decât o regină înălţată pe tron.

În pasajul evangheliei de azi îl auzim pe Isus care ne atrage atenţia să nu folosim darul libertăţii în defavoarea înţelepciunii inimii, a iubirii, zicând: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu ucizi; să nu săvârşeşti adulter; să nu juri strâmb”, iar eu vă spun. Aducând explicaţiile de rigoare la aceste trei imperative ale legii, creştinul vine pus în stare de tensiune, iar necredinciosul în stare de revoltă. Creştinul îşi spune: Trebuie să mă folosesc de darul libertăţii spre a face binele, spre a apăra viaţa, cinstea aproapelui, demnitatea persoanei. Aceasta o cere iubirea. Necredinciosul îşi zice în sine cu îngâmfare: Fac ce-mi place. Sunt un om liber şi fac ce vreau cu viaţa mea. Sunt stăpân. Atitudinea necredinciosului este greşită, fiindcă nu-i stăpânul vieţii, nu şi-a câştigat dreptul la viaţă prin meritele proprii şi dacă o are ca moştenire, aceasta îl obligă să o transmită mai bună decât cum a primit-o, altfel devine robul propriilor patimi. De această robie a viciilor intenţionează Isus să ne elibereze prin desăvârşirea Legii.

Cred că ştiţi povestea butoiului cu cele zece cercuri având cel mai bun vin, pe care stăpânul îl lăuda şi înveselea inima musafirilor săi. Auzind vinul despre valoarea lui, şi-a zis: Dacă eu sunt cel mai bun, de ce mă ţin la întuneric şi legat cu zece cercuri în acest butoi de lemn mizerabil? Nu trebuie să fiu şi eu liber, să văd lumina, să fac ce vreau? Trebuie să-mi dobândesc libertatea. Şi, opintindu-se din toate puterile, a rupt unul după altul toate cele zece cercuri şi doagele s-au risipit. Vinul cel bun s-a scurs pe pământ; a devenit mai întâi o băltoacă plină de gunoaiele din pivniţă şi apoi l-a înghiţit pământul… Libertate periit. A pierit din cauză că a voit o libertate care nu-i aparţinea. Libertatea lui era între doagele strânse de cele zece cercuri.

Înţelept este creştinul care ştie că cele zece porunci îi apără libertatea de a fi vinul cel mai bun, care este în stare să îmbete chiar pe îngerii lui Dumnezeu.

pr. Anton Dancă Ritul latin