Predici

Biserica, în fiecare zi a anului, celebrează taina Euharistiei; o oferă lui Dumnezeu ca jertfă de laudă, o dă credincioşilor ca hrană şi o păstrează în tabernacol drept centrul spiritualităţii noastre de fiecare clipă. Din aceste motive, solemnitatea de azi nu este atât amintirea instituirii ei ca sacrament, cât mai ales celebrarea unui mister viu şi actual (Intimità divina).

Fiecare celebrare euharistică înseamnă o victorie zilnică, iar toate împreună trec pe sub arcul de triumf al trupului şi sângelui celui Înviat din morţi, actualizând prezenţa sa divină în om până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20).

În ce constă această victorie zilnică?

Grija deosebită a lui Moise (lectura I-a) era de a ţine trează conştiinţa poporului asupra minunilor săvârşite de Dumnezeu şi mai ales de mana minunată, ca să rămână credincios. Poporul israelit voia ca Iahve să-i înţeleagă suferinţele fizice şi cerinţele materiale, crezând că, având tot belşugul, se va îndrepta mai uşor spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi păzirea poruncilor sale. Pe de altă parte, Dumnezeu voia ca poporul să-i înţeleagă programul său spiritual, că omul nu trăieşte numai cu pâine, iar satisfacerea trebuinţelor pământeşti, temporale, nu duce la cunoaşterea celor veşnice, ci din contra, satisfăcând mai întâi cerinţele sufleteşti, trupul nu mai are trebuinţe deosebite. Pentru a-i aduce la această convingere, Dumnezeu le-a dat mana. Se satură şi de ea, deşi avea în sine orice plăcere, şi vor murmura din nou.

Superioritatea Euharistiei faţă de mană a fost pusă în evidenţă de Isus în timpul vieţii sale pământeşti şi azi Biserica îi continuă acţiunea. Biserica, asemenea lui Moise, ne reaminteşte prin solemnitatea de azi de pâinea şi vinul pe care nici Moise şi nici profeţii nu le-au cunoscut, că ne sunt date spre a ne mări foamea şi setea după infinit, după viaţa veşnică. Dacă Euharistia ar fi numai pentru suflet, ar fi suficientă adoraţia ei, dar, fiind şi hrană necesară învierii trupului, este necesar ca Euharistia să fie mâncare şi băutură, ca să întipărească şi în trup viaţa cea nouă şi dorinţa după viaţa veşnică, să primească germenul învierii. Este ştiut că total numai Dumnezeu poate mulţumi inima omului, dar înţelegem necesitatea celebrării zilnice a Euharistiei? Este victoria zilnică asupra morţii.

Euharistia este definită drept Misterul credinţei (LR) şi ne ajută să intrăm zilnic în misterul Preasfintei Treimi, spre a stabili o intimitate cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Ajungându-se la dorinţa vieţii veşnice şi a fericirii totale în Dumnezeu, mai departe se pune problema înfăptuirii ei. Sfântul apostol Paul ne arată calea (lectura a II-a): prin binecuvântarea unui potir şi frângerea unei pâini, prin care se intră în misterul lui Cristos şi prin el în misterul Tatălui şi al Duhului Sfânt, spunând: Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş (templul Duhului Sfânt) la el vom face (In 14,23). În această intimitate se află toată fericirea sufletului credincios.

Euharistia este definită ca jertfă neînsângerată a crucii. Devenind hrană, jertfa ne face părtaşi ai vieţii divine, fiindcă atât la jertfele evreilor cât şi la cele ale păgânilor, era credinţa că zeul, respectiv Iahve la evrei, mânca din aceeaşi jertfă care îi era oferită, împreună cu cei care i-o ofereau şi astfel jertfa ca hrană dădea tuturor aceeaşi viaţă. Se spune că omul este ceea ce mănâncă (Feuerbach), numai că Euharistia pe care o mâncăm este mâncată deja de Dumnezeu în momentul în care dispare substanţa pâinii şi a vinului şi apare substanţa trupului şi sângelui lui Cristos care are menirea să ne asimileze pe noi, dându-ne o viaţă nouă şi încadrându-ne în trupul mistic, asigurându-ne viaţa veşnică, biruinţa totală asupra morţii.

Cu toate că Euharistia ne asimilează, caracteristic mai este faptul că la masă se leagă cele mai multe prietenii, deoarece vinul dezleagă limbile şi bucuria de a fi împreună cu cei care mâncăm dezleagă inimile. De obicei la nunţi, la cumetrii, la diverse întruniri cu caracter sărbătoresc şi chiar la praznice pentru răposaţi, oamenii sunt mai deschişi, mai darnici şi mai receptivi. Fiecare comesean vesel, mulţumit, fericit oferă vecinului său un pahar cu vin, o felie de pâine etc. Darul ne leagă pe unii de alţii, ne deschide spre înţelegerea altora şi ne leagă pe toţi de Dumnezeu, aşa cum boabele de grâu se leagă şi formează pâinea şi bobiţele din struguri îşi unesc mustul şi formează vinul.

Ceea ce a împlinit trupul (soma), adică totalitatea fiinţei umane a lui Cristos pe pământ în serviciul divin şi uman, aceea trebuie să împlinească Biserica şi fiecare membru al ei în parte. Isus a fost pe pământ în serviciul divin ca revelator, adorator, jertfă, cult etc. Acelaşi lucru trebuie avut în vedere la împărtăşirea cu trupul său. Ceea ce a împlinit pe pământ în slujba oamenilor – învăţătură, hrană, vindecare, salvare, minuni etc. acelaşi lucru trebuie avut în vedere la împărtăşirea cu trupul său. Nu numai Biserica, dar şi fiecare creştin în parte, trebuie să devină obiect revelator (cf. In 13,35); adorator (cf. In 4,23); jertfitor (Evr 13,15; 1Pt 2,5); învăţător (cf. Mt 5,19); vindecător (cf. Mc 16,18) etc.

Sfinţi şi sfinte au trăit ani şi zeci de ani hrănindu-se numai cu sfânta Împărtăşanie. Tereza Neumann a trăit peste douăzeci de ani numai cu sfânta Împărtăşanie; Ecaterina Emerich, doisprezece ani; Angela de Foligno, doisprezece ani; Nicolae Flüe, nouăsprezece ani; sfânta Lidvina, doi ani etc. Primii creştini au împărtăşit lumea păgână cu trupul şi sângele lor vărsat pentru Cristos. Din acest motiv se spune că sângele martirilor, sămânţa creştinilor.

Ceea ce mai caracterizează Euharistia ca jertfă este iubirea divină care ne scuteşte de alte jertfe costisitoare. În Vechiul Testament citim despre o mulţime de jertfe care se cereau de la evrei: arderi de tot (cf. Lev 1,2-3; de mâncare (cf. Lev 2,1; de împăcare

(cf. Lev 3,1; pentru păcat (cf. Lev 4,3) un viţel fără meteahnă, chiar dacă păcatul a fost săvârşit din neştiinţă; pentru vinovăţie (cf. Lev 6,6) un berbec fără meteahnă; pentru jertfă de ispăşire, de împăcare (cf. Lev 16,3) un viţel şi un berbec etc. Pe când în Noul Testament ni se cere să primim jertfa lui Cristos de pe cruce ca pe cea mai mare laudă, mulţumire ce se aduce lui Dumnezeu; ea mijloceşte şi ispăşeşte pentru întreaga lume. Cu toate acestea mulţi rămân indiferenţi faţă de această iubire şi o iau în seamă doar la Paşte sau la Crăciun şi, nu rareori, pentru a da doar un plus de poezie vieţii. Şi chiar dintre cei care se împărtăşesc mai des, câţi o fac în spirit evanghelic, de jertfă? Faptul următor s-a petrecut la Sinaia în anul 1977, în timpul exerciţiilor spirituale pentru preoţi. La sfânta Liturghie de încheiere, a venit la împărtăşanie un tânăr necatolic, pe care parohul îl cunoştea şi nu i-a dat sfânta Taină. Tânărul s-a supărat şi l-a lovit peste mână, împrăştiind sfintele Ostii, apoi s-a repezit să ia sfânta Taină din tabernacol. Împiedicat, s-a întors să fugă din biserică, lovind pe cei care îi stăteau în cale. Parohul ne-a explicat că acel tânăr l-a întrebat într-o zi despre Euharistie şi, aflând că este Taina care ne dă o viaţă nouă, că acei care se împărtăşesc vor deveni în viaţa veşnică asemenea îngerilor, el a spus: Dacă aşa stau lucrurile, atunci se merită ca sfânta Împărtăşanie să fie furată, dacă nu ţi se dă. Şi el a voit, probabil, să-l răpească pe Dătătorul vieţii veşnice. O fi fost el nebun, după cum susţineau unii, dar era logic. Mulţi suntem chemaţi să-l primim, ba chiar ni se porunceşte să-l primim în timpul Paştelui, şi câţi ascultăm?

Sfânta Euharistie este dar ceresc; ea ne dă siguranţa victoriei asupra morţii. Nu se cuvine să facem sărbătoare?

Doamne Isuse Cristoase, om şi Dumnezeu ascuns în sfânta Taină a altarului, ajută-ne ca, ori de câte ori ne împărtăşim sau participăm la rugăciunile liturgice ale Bisericii, să devenim noi înşine hrană: unora drept credinţă, altora drept speranţă, dar pentru toţi iubire care face sărbătoare; celor săraci să le fim ajutor, celor bolnavi să le fim medicament, celor bătrâni sprijin, celor ce mor viatic. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin