Predici

Specificul religiei creştine este credinţa într-un Dumnezeu în trei persoane. Cultul suprem al religiei începe printr-o invitaţie care poartă amprenta credinţei – Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi (2Cor 13,13) – invitaţie de a participa la har şi la dragoste în unitatea Duhului, a sufletului şi a tuturor bucuriilor sfinte.

Cineva a spus: Biserica a înfiinţat sărbătoarea Preasfintei Treimi pentru a pătrunde misterul Botezului şi pentru a-l avea la inimă (Sailer). Este posibil. Când am fost botezaţi ne-am comportat după legea naturală a fiinţelor care nu cuvântă, deşi am primit harul care ne face copii ai Tatălui, fraţi ai lui Cristos şi temple vii ale Duhului Sfânt. Acum, devenind conştienţi de acest adevăr, aprofundându-l, să putem spune cu sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi: Eu am aflat cerul pe pământ, deoarece cerul este Sfânta Treime, iar Sfânta Treime se află în inima mea. Citim în viaţa sfântului Francisc de Sales că pe când era copil şi părinţii l-au conştientizat de acţiunea Botezului din sufletul său, a adunat un grup de prichindei cu care se juca şi i-a dus în biserică la cristelniţă, unde le-a ţinut o cuvântare şi le-a arătat locul sfânt, zicându-le: Aici am devenit copii ai lui Dumnezeu, cu dreptul de a moşteni împărăţia cerului; apoi, cu Francisc în frunte, au sărutat cristelniţa de piatră şi au spus cu multă evlavie: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în semn de recunoştinţă.

Este foarte adevărat, Preasfânta Treime este cel mai mare mister şi cel mai frumos, dar ca să putem pătrunde cât de cât în adevărul şi frumuseţea lui, ni se cere să cunoaştem mai bine noţiunile de Dumnezeu, persoană şi natură. Catehismul îl defineşte pe Dumnezeu drept duh desăvârşit, creatorul cerului şi al pământului. Filozofia defineşte persoana ca pe o calitate a fiinţelor care au minte şi voinţă, şi nu ca pe un lucru. Ştiinţa şi filozofia definesc natura ca pe o esenţă, ca pe un fel de a fi al fiecărui lucru. Cine compune aceste trei noţiuni îşi poate face o slabă idee despre Preasfânta Treime, pe care o putem defini drept Duh desăvârşit într-o singură natură de trei persoane, fiecare cu minte şi voinţă personală. Fiindcă definiţia nu se înscrie total într-o ramură ştiinţifică, empirică, deoarece depăşeşte capacitatea raţiunii noastre de pătrundere, Isus ne-a descoperit că acest mister este viaţă şi iubire, tocmai datorită faptului că sunt trei persoane şi fiecare îşi pune calitatea sa de minte şi voinţă în unitatea naturii. Experimentăm existenţa unui singur Dumnezeu în trei persoane prin viaţa şi iubirea sa pe care le revarsă în noi şi ne pot face fericiţi la infinit, după cuvântul lui Isus: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş (templul Duhului Sfânt) la el vom face (In 14,23).

Dat fiind faptul că Dumnezeu este iubire (1In 4,8), esenţa sa, natura nu se poate concepe decât în trei persoane, căci: iubirea numai faţă de sine este egoism. Un Dumnezeu într-o persoană ar fi Dumnezeul noetic al lui Platon, închis în sine şi retras în alte sfere intangibile. Iubirea numai în doi este generatoare de gelozie. Un Dumnezeu din două persoane ar însemna o dualitate antagonistă şi lumea a perceput această dualitate ca într-un zeu al binelui şi un altul al răului într-o luptă veşnică pentru supremaţie. Fiindcă numai iubirea care rodeşte la acelaşi nivel cu sine este perfectă, de aceea numai un Dumnezeu în trei persoane este desăvârşit în unitatea naturii, fiindcă Tatăl naşte în sine pe Fiul şi iubirea lor reciprocă este Duhul Sfânt: Tatăl cu minte şi voinţă l-a născut din veci pe Fiul; Fiul n-ar fi fiu dacă nu s-ar fi născut asemenea Tatălui cu minte şi voinţă; iar Duhul Sfânt n-ar fi iubire reciprocă, dacă nu ar avea minte şi voinţă spre a realiza unirea dintre Tatăl şi Fiul, fiindcă o iubire neraţională nu-i iubire şi cu atât mai mult o iubire care nu porneşte din voinţă, nu-i iubire.

Dacă prin absurd, din iubirea a doi soţi s-ar naşte un căţel, un miel sau oricare alt animal, şi nu un copil după chipul şi asemănarea lor, ce i-ar mai putea ţine uniţi în căsătorie? Tata, mama şi copilul formează o unitate în iubire numai când mintea şi voinţa lor formează o unitate prin afect viu şi efectiv în dăruire. În Dumnezeu: Tatăl, cunoscându-se pe sine în sine, se vrea pe sine în sine. Din acest act al raţiunii şi al voinţei sale se naşte în sine a doua persoană, Fiul, egal cu sinea Tatălui şi capabil de aceeaşi iubire cu el, fiindcă trăieşte aceeaşi viaţă a Tatălui. Viaţa Tatălui din sânul Tatălui, persoana Fiului, au aceeaşi legătură vie şi conştientă care vrea să-i ţină uniţi în veci; aceasta este persoana Duhului Sfânt. În sânul Preasfintei Treimi, cât se primeşte atâta se dăruieşte. Acesta este adevărul despre un Dumnezeu în trei persoane, adevăr plin de mister.

Dacă misterul Preasfintei Treimi, cu tot efortul minţii şi voinţei noastre de a-l înţelege, rămâne de domeniul ştiinţei infinite din divinitate, noi doar intuindu-i dimensiunea în mod indefinit, îi putem simţi binefacerile din creaţie şi din revelaţie.

Dacă în Dumnezeu n-ar fi trei persoane unite într-o singură iubire, ci numai o persoană, atunci iubirea lui Dumnezeu, format dintr-o singură persoană, faţă de noi n-ar fi expresia iubirii supreme, n-ar fi putut da naştere lui Cristos Om-Dumnezeu şi nouă nu ne-ar fi tată; iar noi n-am putea să avem viaţă veşnică, deoarece noi numai prin Cristos putem deveni plini de întreaga plenitudine a lui Dumnezeu (Ef 3,19), fiindcă Tatăl poartă în sânul său modelul nostru, pe Fiul; dacă nu are pe Fiul, nu are modelul, nu poate fi tată. Dacă Tatăl nu şi-ar iubi modelul din sânul său, cum ne-ar putea iubi pe noi? Tatăl însă, iubind modelul nostru din sânul său, pe Isus, ne iubeşte şi îşi dovedeşte iubirea veşnică faţă de noi prin tot ceea ce a creat şi continuă să creeze, după cum afirmă Mântuitorul: Tatăl meu lucrează şi eu lucrez (In 5,17).

În cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să pornim de la om şi în cunoaşterea omului trebuie să pornim de la Dumnezeu.

Dacă n-ar exista oglinzi, pelicule fotografice, portrete şi nici luciul apelor sau al altor metale, omul nu şi-ar cunoaşte faţa decât prin vederea altora şi afirmaţiile celorlalţi că şi el este la fel ca dânşii. Pentru sufletul nostru nu avem nici oglinzi, nici fotografii, nici portrete, ci doar pe Creator, care este iubire şi pe care trebuie să-l credem că ne-a creat din iubire. În măsura în care cred în iubirea creatoare, în iubirea sa providenţială, îmi văd sufletul, îmi văd demnitatea de persoană, atât pe a mea cât şi pe a tuturor celorlalţi oameni din jurul meu, din trecut şi din viitor.

Din prima lectură avem această confirmare: Moise, plin de credinţă în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de poporul său, se roagă pentru acest popor, ca Dumnezeu să rămână în mijlocul lui, ca oamenii să fie mai oameni, să-şi înţeleagă mai bine menirea lor prin înţelegerea iubirii cu care Iahve îi însoţeşte. Vedeţi, rugăciunea lui Moise nu-l reduce pe Dumnezeu la îngustimea limitelor umane, ci îl deschide pe om spre orizonturile divinităţii.

Fraţilor, iubirea nu este un obiect de studiu, nu este o ştiinţă pe care o poţi analiza metodic pentru a o înţelege, ci este viaţă, trăire întreită care cuprinde toate dimensiunile posibile pentru minte şi voinţă, deoarece numai ea poate fi generatoare de armonie şi unitate.

Dumnezeu însuşi vine la om şi i se arată ca Domn, adică plin de bunătate şi de milostivire, bogat în har şi fidelitate (lectura I-a), ca omul la rândul său să fie domn faţă de cei din jur. Evanghelia de la Liturgia cuvântului de azi ni-l prezintă pe Dumnezeu drept Domn prin excelenţă. În entuziasmul iubirii sale faţă de lume, dovedit mai ales prin dăruirea propriului său Fiu pentru a o mântui, revarsă peste oameni belşugul harului său prin Cristos, ca oamenii să se bucure de viaţa cea nouă care există în Fiul Omului şi pe care acesta s-a angajat s-o împartă oamenilor de bunăvoinţă prin sfintele taine şi-i cheamă pe toţi la comuniunea divină prin Duhul Sfânt, învăţătorul adevărului (lectura a II-a). Datorită lui Cristos, comuniunea noastră cu unitatea trinitară a lui Dumnezeu este cu adevărat valoarea ultimă şi supremă, scopul ultim, singur şi adevărat.

Nu ştiu în ce măsură m-aţi înţeles sau nu, dar sunt sigur că m-au înţeles numai acei care s-au hotărât să trăiască noua poruncă a lui Isus: Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,17).

Când sfântul Patriciu le-a predicat irlandezilor despre misterul Preasfintei Treimi, a avut impresia că ei cred în trei dumnezei. Atunci, ca să le înlăture greşeala, a luat un fir de trifoi şi le-a explicat că, aşa cum un singur fir are trei foi, tot aşa un singur Dumnezeu are o singură natură în trei persoane. Era o imagine slabă, departe de realitate, dar ei au avut mare încredere în misionarul lor, în iubirea lui faţă de mântuirea lor şi, de atunci şi până azi, în fiecare an de sărbătoarea sfântului Patriciu, irlandezii îşi pun la piept un fir de trifoi, amintindu-şi de învăţătura lui că numai prin credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt botezaţi şi mântuiţi.

Este foarte bine să le urmăm exemplul, să purtăm un fir de trifoi care să ne aducă aminte că iubirea lui Dumnezeu ni s-a descoperit prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca să avem viaţă veşnică. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin