Predici

Marele apostol al neamurilor, sfântul Paul, după ce a străbătut partea de sus a Asiei Mici, a ajuns la Efes, unde a întâlnit câţiva oameni care credeau în Cristos şi primiseră botezul lui Ioan. I-a întrebat: L-aţi primit pe Duhul Sfânt când aţi început să credeţi? Răspunsul lor a fost că nici n-au auzit de Duhul Sfânt. Ca să fie creştini adevăraţi, Paul a trebuit să-i boteze în numele lui Isus şi să le dea taina Confirmaţiunii. Când şi-a pus mâinile asupra lor, Duhul Sfânt a coborât peste ei şi au început să vorbească în diferite limbi şi să profeţească (cf. Fap 19,1-8). Erau cu toţii cam vreo doisprezece bărbaţi.

Rusaliile s-au repetat şi se repetă mereu, dar problema este: noi ştim cine este Duhul Sfânt? L-am primit? Îl mai avem? Ştim ce sunt Rusaliile?

Cartea vieţii, Biblia spune multe lucruri frumoase despre Duhul Domnului. El este prezent mereu la începutul tuturor operelor mari ale lui Dumnezeu. Pluteşte deasupra apelor şi le dă sămânţa vieţii la începutul creaţiei (cf. Gen 1,2). În decursul istoriei formează pe oamenii mari, aleşi de Dumnezeu: pe patriarhi (cf. Gen 41,38; Ex 31, 3 ş.u.); pe profeţi (cf. Num 24,2; 1Sam 10, 6 ş.u.); pe judecători (cf. Jud 3,10; 6,34 ş.u.); pe apostoli (cf. Lc 1,17; Fap 1,8; 1,16; 2,4 ş.u.) şi mai ales putem spune că este tatăl lui Mesia, deoarece a contribuit substanţial la zămislirea lui în sânul Fecioarei Maria (cf. Mt 1,18; Lc 1,20) şi pe care îl însoţeşte în toate momentele vieţii, făcându-se simţit în cele mai importante, cum este botezul din apa Iordanului sub formă de porumbel, la ispitirea din pustiu, la începutul şi pe toată perioada predicării evangheliei, pe Tabor sub formă de nor etc.

Din relatările Sfintei Scripturi, noi mai aflăm că Duhul Sfânt este a treia persoană din Preasfânta Treime, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl şi Fiul (cf. Mt 28,19; Fap 5,3); este trimis în lume atât de Tatăl cât şi de Fiul (cf. Lc 11,13; 24,49; In 7,37-39 ş.u.); toate darurile deosebite, care ne vin de sus, el ni le împarte (cf. Evr 2,4; 6,4), de aceea Isus îl numeşte Mângâietorul şi Apărătorul (In 14,16; 1In 2,1 – parakletos = para-kalio = avocat), Duhul Adevărului, nu numai pentru că descoperă adevărul, dar şi pentru că justifică adevărul contra minciunii din lume, dând mărturie la procesul pe care lumea îl intentează lui Isus din inimile ucenicilor săi, ca ei să devină judecătorii judecătorilor lor. Duhul vădeşte lumea de păcat, fiindcă păcatul este necredinţa faţă de Isus; de dreptate, fiindcă dreptatea este de partea lui Isus preamărit de Tatăl; de judecată, fiindcă verdictul condamnării este deja pronunţat contra căpeteniei acestei lumi (cf. In 16,8-11).

Deci, după cum Isus în toată viaţa sa pământească ne-a arătat care este poziţia lui Dumnezeu-Tatăl faţă de om, poziţia iubirii, tot aşa Duhul Sfânt ne arată care este poziţia noastră, a fiecărui om, faţă de Dumnezeu. Această funcţie de arătător, ca deget al dreptei părinteşti, Sfântul Duh o deţine şi în sânul Preasfintei Treimi, arătând care este poziţia Tatălui faţă de Fiul şi a Fiului faţă de Tatăl. El este acela care ne arată şi nouă când şi cum trebuie să fie poziţia noastră justă faţă de Dumnezeu (cf. Rom 5,5; 9,1; 1Cor 6,19; 2Tim 1,14) şi ne dojeneşte când suntem în opoziţie, ne mustră şi ne ajută să ieşim din starea injustă prin rugăciunea sa stăruitoare (cf. Rom 8,26).

Acum, când ştim cine este Duhul Sfânt, ne putem întreba: Credem în el? Trăim Botezul? Prin taina Confirmaţiunii, ne-am angajat trup şi suflet în apărarea sfintei Biserici? Avem conştiinţa vie a datoriilor stării?

Ce sunt Rusaliile?

În Vechiul Testament erau zile de sărbătoare, de bucurie în care se amintea primirea celor zece porunci pe muntele Sinai şi toţi fiii poporului ales s-au angajat să le păzească.

În Noul Testament avem Rusaliile din ziua în care Dumnezeu ne-a dăruit pe acela care a făcut din toate poruncile una singură: porunca iubirii, ca din ea să se nască Biserica. Poruncile au format şi păstrat un popor ales, poporul lui Dumnezeu, o naţiune mică, limitată în spaţiu şi timp, pe când Duhul Sfânt formează şi păstrează Biserica, poporul sfânt de pe pământ, fără limite în timp şi spaţiu, fiindcă aceste Rusalii sunt un reflex al Rusaliilor din Dumnezeu, deoarece şi aici, în sânul Preasfintei Treimi este un dăruitor, care se bucură când dă; este un primitor, care face sărbătoare de recunoştinţă când primeşte; şi mai este un dar, care constituie bucuria dăruitorului şi primitorului. Cel ce dăruieşte este Tatăl; cel care primeşte este Fiul; darul este Duhul Sfânt. Darul fiind veşnic, sărbătoarea de dăruire şi de primire este veşnică.

Bucuria sărbătorii din sânul Preasfintei Treimi se revarsă în lume, în creaţie prin mii şi mii de feluri, dar în om în chip special prin Cristos. Din acest motiv Rusaliile formează o sărbătoare pascală, sau, mai bine zis, sunt desăvârşirea Paştelui pământesc. Iată cum: Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om. Murind pe lemnul crucii şi înviind biruitor din mormânt, a inaugurat adevăratul Paşte, trecerea de la moarte la viaţa nouă şi veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu. Înainte de Paşte, Isus ca Fiul Omului în carne şi oase, plin de Duhul Sfânt, se putea ruga Tatălui prin acest Duh, spunând: Abba-Tată, dar ca om, nu-l putea trimite oamenilor, fiindcă nu cel mic îl trimite pe cel mare, fiindcă Isus însuşi a afirmat că Tatăl este mai mare decât el (In 14,28) şi ar fi putut spune acelaşi lucru despre Duhul Sfânt ca persoană divină, dar numai înviind, înălţându-se şi intrând în drepturile sale divine şi depline la dreapta Tatălui, în deplină sărbătoare veşnică, îl poate trimite fiindcă îl posedă total prin meritele sale.

La rândul său, omul îl poate primi numai dacă s-a făcut părtaş al învierii lui Cristos prin Botez şi îşi dovedeşte învierea prin trăirea Botezului. Numai această trăire a Botezului generează Rusaliile noastre: bucuria primirii Duhului Sfânt şi trimiterea lui către semenii noştri care sunt chemaţi la bucuria vieţii veşnice.

Semnul, prin care se cunoaşte că omul l-a primit pe Duhul Sfânt, este bucuria cu care el ştie să-l dăruiască altora prin exemplul vieţii sale înnoite de noua poruncă a lui Isus (cf. In 13,34-35). Intensitatea bucuriei arată măsura posedării şi capacitatea de dăruire a Sfântului Duh din fiecare creştin. Revărsarea mulţumirii interne prin revelarea fericirii externe devin Rusaliile omului. Iat-o pe preacurata! În ziua Bunei-Vestiri ea este copleşită de invadarea Duhului Sfânt şi de bucuria maternităţii divine. Ea merge în vizită la Elisabeta şi de pe buzele ei se desprinde acel salut care o umple de Duh Sfânt şi a făcut să tresară de fericire pruncul din sânul ei, iar Maria a spus: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul, şi duhul meu tresaltă de bucurie pentru Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc 1,40-47). Clipa în care omul primeşte şi-l dăruieşte pe Duhul Sfânt constituie clipa Rusaliilor din sufletul său. În fond, Rusaliile sunt revărsarea bucuriei de a trăi viaţa cea nouă adusă de Isus, de a-l fi aflat pe Cristos, de a fi ascunşi cu el în bucuria Preasfintei Treimi, fiindcă, aşa cum spune sfântul Paul: Cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, fiindcă numai prin el putem spune: Abba-Tată (Rom 8,14-15).

Într-o pădure din India, spune o legendă, trăia o familie de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele, tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie, l-au luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici. Dar maimuţele, încrezătoare în deşteptăciunea lor, au continuat să sufle mai departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au mâncat-o. Apoi au suflat până au îngheţat de frig. Este o poveste, dar nu-i deloc poveste faptul că oamenii suflă în patimi… cu speranţa că se vor încălzi. Nu rareori cei care au ciripit că acţiunea lor este zadarnică şi înşelătoare, au avut soarta acelei păsărele, mai ales misionarii, dar nu numai ei.

Azi vă fac această rugăminte: Rugaţi-l pe Duhul Sfânt ca să vă predice cuvântul Domnului mereu prin mine, prin preoţii lui Isus! Vă fac această rugăminte deoarece ştiu că sfântul Augustin avea dreptate când spunea: Noi, preoţii, vorbim exteriorului, dinafară, însă numai sfinţii vorbesc interiorului prin Duhul Sfânt care deschide inimile, mişcă şi edifică.

Trimite, Doamne Isuse, Duhul tău şi se va schimba faţa atât de pământească din noi şi vom deveni ca îngerii împărăţiei tale! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin