Predici

Adevărul sărbătorit astăzi face parte din Crez: S-a suit la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Cine? Isus Cristos înviat din morţi. Însăşi învierea este o înălţare. Acest adevăr este propus credinţei noastre într-o formă nouă, pentru a adânci conţinutul învierii – viaţa veşnică – deoarece este legată de dreptatea Celui Atotputernic.

Prima lectură (Fap 1,1-11) aminteşte de trei ori adevărul înălţării lui Isus la cer la patruzeci de zile după înviere. Cele mai semnificative ni se par cuvintele îngerilor adresate apostolilor, ucenicilor şi acelora care erau de faţă: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind spre cer? Acest Isus, care s-a înălţat de la voi la cer, astfel va veni, precum l-aţi văzut mergând la cer. Un nor l-a răpit din privirile lor, dar va veni din nou tot pe norii cerului (cf. Mt 24,30). Norul este semnul teofanic al iubirii divine. A plecat din iubire şi tot iubirea îl va readuce la noi.

Lectura a II-a (Ef 1,17-23) are menirea să ne îmbărbăteze prin adevărul de credinţă al înălţării, fiindcă Isus a înălţat cu sine dorinţele sufletului nostru pentru a le umple de duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre a ne lumina ochii inimii şi spre a fi el însuşi cap al Bisericii, ca să găsim în el plinătatea desăvârşirii şi apoi pe cea a fericirii veşnice.

Evanghelia (Mt 28,16-20) îl prezintă pe Isus înviat, dar, deşi este încă pe acest pământ, este totuşi într-o formă de înălţare, având toată puterea în cer şi pe pământ, fiind cu noi, este înălţat să rămână cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Ce este înălţarea? Permanenţa în stare de înviat, permanenţa vieţii. Isus a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Naim şi pe Lazăr din Betania, dar aceştia, după o perioadă de timp, au murit din nou. Isus înviat ne arată că prin înălţare el nu mai moare, rămâne în viaţă, fiindcă viaţa este legată de dreapta lui Dumnezeu, de mâna sa atotputernică. Pierre Miquel o defineşte: Înălţare înseamnă ridicarea la starea în care se poate trăi visul şi nu în a visa viaţa. Se pot face multe comentarii pe seama acestei definiţii, dar cunoscând din Catehism că cerul este un loc de fericire veşnică şi desăvârşită, cunoscând neputinţa noastră de a descrie locul şi fericirea cerului – Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu acelora care îl iubesc pe el (1Cor 2,9), comentariile sunt de prisos.

Cerul, pentru Isus, este deplina participare la fericirea lui Dumnezeu a firii sale umane.

Înălţarea este, prin urmare, un nou act de naştere care stabileşte un raport nou de viaţă între Creator şi creatură, definitivându-l şi parafându-l, ca la notariat, între tată şi fiu, între Tatăl ceresc şi Fiul Omului, între Tată şi fiii adoptaţi prin Cristos. Isus este pecetea autenticităţii, ştampila divină de pe actul adopţiunii noastre. Această pecete este autentică, fiindcă Isus este de-a dreapta, sau, mai bine zis, în mâna dreaptă a Tatălui şi o aplică pe firea fiecărui botezat care mărturiseşte că Isus este Domnul (Rom 10,9). Prin urmare, înălţarea lui Cristos este învierea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, este explozia Bisericii lui Isus în lume ca lumină pentru neamuri (LG), ca o nouă prezenţă a lui Isus în lume, prezenţă ce trebuie căutată şi cu cât este mai căutată, cu atât cel care o caută se înalţă mai mult şi, cu cât cei care intră în această lumină devin o unitate, cu atât mai mult lumea va crede în acela pe care Tatăl l-a trimis şi se va înălţa tot mai sus pe calea desăvârşirii prin iubirea care rămâne în viaţa veşnică (cf. 1Cor 13,13).

Unirea forţelor Bisericii lui Isus prin porunca sa cea nouă îl arată pe Cristos glorificat în unitate, sfinţenie şi universalitate. Aşa cum Isus nevăzut din sânul preacuratei Fecioare Maria l-a sfinţit şi fericit pe Ioan Botezătorul din sânul Elisabetei, aşa şi azi, Isus nevăzut din sânul Bisericii sfinţeşte şi fericeşte pe toţi oamenii de bunăvoinţă din sânul întregii omeniri, din toate locurile şi din toate timpurile. Prin urmare, înălţarea este ridicarea la o formă nouă de prezenţă prin care se actualizează, se permanentizează şi se universalizează dimensiunea omenească a lui Isus prin divinizare. Înălţarea lui Isus constituie chemarea noastră de a da naştere unui miracol: împărăţia lui Dumnezeu.

Ucenicii s-au bucurat de înălţarea lui Isus, fiindcă au avut convingerea fermă că Mântuitorul vizibil, prin înălţare, a devenit prezent invizibil în interiorul lor – Nucleul intim al umanităţii mele, spunea sfântul Augustin, este construit cu capacitatea de a-l poseda pe Dumnezeu – pentru a-i întări în misiunea pe care le-a încredinţat-o de a învăţa şi de a boteza toate popoarele. Apostolii s-au bucurat fiindcă au simţit cum prezenţa invizibilă din ei îl face pe Isus mai cunoscut, mai operativ. Cei doi ucenici, care mergeau trişti în ziua de Paşte spre Emaus, au simţit cum le ardea inima în piept numai după ce Isus a pătruns în ei cu lumina sa. Fericirea lor a izbucnit şi s-a concretizat în mărturia învierii numai după ce el s-a făcut nevăzut din ochii lor (cf. Lc 24,31-32). Bine spune sfântul Bernard: De obicei noi nu vedem trecerea sa discretă decât retrospectiv. Aceasta înseamnă că s-a îndepărtat? Desigur că nu. El nu mai este dependent de spaţiu şi de timp. Iar într-o predică asupra cărţii Cântarea Cântărilor, spune: Eu mărturisesc, deşi o spun cu simplitate, cuvântul m-a vizitat şi chiar foarte des. Dar, deşi a intrat frecvent în sufletul meu, eu n-am fost niciodată, nicicând sensibil la momentul venirii sale. Am simţit că era prezent, îmi amintesc faptul că a fost cu mine; am fost câteodată chiar capabil să am o presimţire că va veni, dar niciodată n-am simţit venirea sau plecarea sa. Cum a venit şi cum a plecat? Nu ştiu. Nu intră prin ochi, deoarece el nu are formă şi nici culoare ca să-l putem vedea; nici prin urechi, deoarece venirea sa nu produce nici un sunet; nici prezenţa sa nu poate să fie recunoscută prin pipăit, deoarece el este intangibil. Veţi întreba atunci, de vreme ce căile venirii sale nu pot fi descoperite, cum am putea şti că este prezent? Din aceea că el este viu şi plin de energie şi de îndată ce a intrat în mine, a trezit sufletul meu adormit, a înviorat, înduioşat şi a însufleţit inima mea care era aţipită şi tare ca piatra.

Înălţarea mai are ca scop consacrarea lumii întregi, ca domnia lui Isus Cristos să fie recunoscută, nu numai de oameni, ci de întreaga creaţie, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ (Fil 2,10). Oamenii de ştiinţă susţin că întregul univers cu milioanele de galaxii şi miliardele de miliarde de stele a luat fiinţă printr-o explozie a atomului primordial. Dacă ţinem cont că toate prin Cristos şi pentru Cristos s-au făcut şi nimic din ce s-a făcut nu s-a făcut fără el, că el este viaţa şi viaţa este lumina oamenilor (cf. In 1,3-4), că el este primul atom al cosmosului glorificat, trupul său înviat, atunci înţelegem că Isus asimilează şi recapitulează în sine întreaga creaţie, că toate au fost puse sub picioarele lui, iar el a fost pus peste toate, cap al Bisericii, care este trupul lui, plinătatea celui ce toate le umple, după spusele sfântului Paul (cf. Ef 1,22), formând astfel cosmosul spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu. Prin înălţarea lui Cristos înţelegem de ce între om şi Dumnezeu nu mai este un haos, un abis înspăimântător, ci un drum, o punte, un ceva dătător de linişte, de speranţă, de siguranţă, este viaţa care luminează (lectura a II-a).

Un ultim cuvânt: înălţarea lui Isus ne-a deschis calea desăvârşirii prin primirea Duhului Sfânt cu cele şapte daruri ale sale. Mângâietorul şi apărătorul nostru, Duhul Sfânt ne învaţă să preţuim înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu mai mult decât toate bogăţiile lumii, ne ajută să punem cele materiale sub picioare, ca să ne înălţăm spre cer prin credinţă, speranţă şi iubire.

Sfântul Filip Neri, chemat la un bolnav, bogat şi avar, cu puţine semne de credinţă, i-a cerut să atingă cu mâna crucifixul de pe peretele de la capătul patului său de suferinţă, pentru a se vindeca. Cum crucifixul era cam sus, dar dorinţa de vindecare era mare, sfântul Filip i-a arătat un sac, în care avarul îşi ţinea banii şi alte lucruri de mare preţ, pe care să-l pună sub picioare. Urcând, a reuşit să atingă răstignitul de pe perete. Sfântul i-a zis: Vezi, pentru a ajunge la Isus şi pentru a fi oameni adevăraţi asemenea lui, aşa cum îi vrea Dumnezeu, este necesar să punem bogăţiile sub picioare.

Să le punem şi noi, nu sub picioare, ci în sânul săracului! Când Isus va veni din nou pe norii cerului, vom fi răpiţi în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa vom fi pururea cu Domnul (1Tes 4,17). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin