Predici

Vestitul scriitor rus, Tolstoi, avea un mare admirator fanatic în persoana unui pictor. Acesta nu avea altă dorinţă decât să-l vadă şi să-l asculte cel puţin o singură dată în viaţă. Într-o zi şi-a vândut toate tablourile şi a plecat în căutarea scriitorului preferat, sperând să primească balsam pentru rănile sufletului său. A călătorit mult, dar în sfârşit, a ajuns plin de emoţii la uşa casei lui Tolstoi. A bătut încetinel şi a aşteptat să-i apară zeul visurilor sale. Când, deodată, îi iese în cale un biet mustăcios, cu barba în dezordine şi cu o mână ţinându-se de cap. Abia terminase o ceartă în familie. Musafirul începe: Sunt fericit că vă văd. Mai aştept un cuvânt de alinare pentru sufletul meu şi mi-am realizat dorinţa. Tolstoi îl priveşte mirat. Nu era bucuros de vizită tocmai în acel moment. Avea atâtea necazuri că nu mai era bucuros să le asculte şi pe ale altora. Pictorul a trebuit să plece mai zdrobit în inimă şi mai sărac, împovărat şi cu necazul scriitorului.

Sărmani oameni ce suntem! Cine va fi în stare să verse balsam peste rănile noastre sufleteşti şi chiar trupeşti? Cine ne poate ajuta? Numai Isus.

Isus, ştiind că de acum a sosit ceasul său ca să se întoarcă la Tatăl, vrea să facă mai puţin dureroasă clipa despărţirii de ai săi, spunându-le că el merge la Tatăl, nu pentru a-i lăsa singuri, ci pentru a se reîntoarce în mijlocul lor – Voi veni la voi – aducându-le mângâierea Tatălui.

Şi Isus a venit. Dar cum? Ca un simplu grădinar, pentru Maria Magdalena (cf. In 20,11-18); ca un călător străin, pentru cei doi ucenici care mergeau la Emaus (cf. Lc 24,13); ca un spirit care trece prin uşile încuiate, pentru apostolii ascunşi de frica iudeilor (cf. Lc 24,36); ca un tălmaci al Scripturilor despre Mesia (cf. Lc 24,46); ca un bucătar grijuliu faţă de pescarii ghinionişti şi obosiţi (cf. In 21,1-14); ca un păstor bun care are grijă de turma sa chiar şi atunci când are alte treburi de îndeplinit şi o încredinţează unui om de încredere, lui Petru (cf. In 21,15-18). Isus a venit să arate tuturor celor care îl iubesc felul cum se poate înălţa la cer (cf. Lc 24,50), ca să le umple inima de bucurie. Toţi aceştia, care l-au văzut plecând la Tatăl, s-au bucurat şi, întorcându-se din Betania la Ierusalim, stăteau mereu în templu preamărindu-l pe Dumnezeu (cf. Lc 24,53).

Ceea ce Cristos a făgăduit apostolilor, ne-a făgăduit şi nouă: Voi veni la voi. Dar, cum? Prima lectură ne sugerează un mod de a veni la noi: prin cuvântul apostolilor şi prin Botezul care ne şterge păcatele şi reface în noi înşine chipul lui Dumnezeu, chipul lui Isus.

Un tată, mergând pe câmp cu fiul său, s-a oprit la o fântână să bea apă. După ce şi-au ostoit setea, tatăl a privit cu recunoştinţă şi admiraţie spre adâncul fântânii, mulţumind lui Dumnezeu. Văzându-l privind atât de fericit, copilul a voit să vadă şi el locul din care izvora fericirea de pe chipul tatălui său. Acesta l-a luat în braţe şi l-a ridicat, ca să poată privi şi l-a întrebat: Ştii cine este acolo, jos? Nu, a răspuns fiul. Tatăl i-a spus: Acolo jos este Dumnezeu. Priveşte cu mai multă atenţie! Copilul priveşte şi în luciul apei din adâncul fântânii îşi vede propriul său chip şi zice: Dar, acela pe care îl văd, sunt eu. Tatăl exclamă şi mai fericit: Ah, dragul meu, mă bucur că de-acum încolo vei şti unde este Dumnezeu.

Dumnezeu a venit, nu la noi, ci în noi prin Botez, prin cuvântul său şi mai ales prin taina Euharistiei şi ne-a făcut oameni noi. Aici trebuie să-l căutăm! Aici trebuie să-l găsim. De aici trebuie să-l arătăm şi altora! Conciliul Vatican II spune: Toţi creştinii, oriunde ar trăi, sunt ţinuţi să demonstreze cu exemplul vieţii lor şi cu mărturia cuvântului existenţa omului nou cu care au fost investiţi prin Botez şi prin puterea Duhului Sfânt, de care au fost întăriţi din nou prin sfântul Mir; astfel încât alţii, văzând faptele lor bune, să-l preamărească pe Dumnezeu Tatăl şi să înţeleagă mai profund însemnătatea genuină a vieţii creştine şi legătura universală de comuniune a oamenilor între ei (Ad gentes).

Priveşte-ţi chipul în luciul cristalin al izvorului, al sufletului, al conştiinţei! Poţi spune: De-acum încolo ştiu unde este Dumnezeu? Ce vedem în alţii? Ce văd părinţii în copiii lor? Ce văd copiii în părinţii lor?

Don Giovanni Bobbio, fiind paroh tânăr la Valletti, undeva în munţii Italiei, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, partizanii şi-au făcut apariţia în pădurile din preajmă. El i-a ajutat cu hrană, haine şi medicamente, ca pe nişte fraţi în Cristos, semănând iubire în inimile cuprinse de ură. La 30 decembrie 1944, trupele fasciste au ocupat satul. Părintele Giovanni n-a voit să se refugieze din faţa hoardelor naziste, fiindcă mama sa era grav bolnavă. A fost arestat şi, fără nici un fel de proces, la 3 ianuarie 1945 a fost împuşcat. Înainte de a fi executat, i s-a permis să celebreze ultima sfântă Liturghie. Apoi, soldaţilor puşi pentru a-l executa, le-a spus: Dumnezeu să vă ierte pentru ceea ce faceţi împotriva mea. Îl rog pe Dumnezeu ca eu să fiu ultima victimă a acestui război fratricid şi nedrept. Dus la locul de execuţie, l-au întrebat dacă vrea să se mai roage. El a răspuns: Eu sunt în bună rânduială cu conştiinţa, dar mă voi ruga pentru voi. Căzând în genunchi s-a rugat şi apoi o rafală de gloanţe l-a făcut jertfă pe altarul iubirii. A privit şi l-a găsit pe Isus: în propria conştiinţă, în chipul mamei sale şi, rugându-se pentru călăii săi, l-a descoperit pe Isus în mormânt şi s-a rugat să învie şi pentru ei, să le fie şi lor mângâietor.

Singurul lucru, singura armă legitimă de care trebuie să se folosească un creştin când este acuzat, să fie nevinovăţia, conştiinţa curată, ea singură zăpăceşte pe adversari şi le închide gura. Cu aceasta s-a impus Isus în faţa duşmanilor săi şi de aceea spune sfântul Petru: Să fiţi cu conştiinţa curată, ca prin aceasta să rămână de ruşine cei care vorbesc de rău purtarea voastră cea dreaptă în Cristos. Căci, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, este mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul.

Îl cunoaştem pe Cristos? A-l cunoaşte înseamnă a avea conştiinţa lui, fiindcă aşa cum am mai spus, cunoaşterea este unire în iubire. În ziua aceea, spune Isus ucenicilor săi, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în mine şi eu în voi. Ziua aceea este zi de sărbătoare, de nuntă, fiindcă: Cine mă iubeşte pe mine, va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui. Dar fiindcă nu-l cunoaştem suficient pe Isus, din acest motiv sărbătorile noastre sunt lipsite de conţinut, de viaţă, de bucurie.

Iniţiativa mângâierilor noastre aparţine lui Dumnezeu. Isus ne-a dat speranţa acestor mângâieri: Voi veni la voi. Să fim siguri: Dumnezeu nu ne promite lucruri de nimic: Mă voi arăta lui. Îl vom vedea în strălucirea învierii şi vom deveni asemenea lui; ne vom înălţa asemenea lui fiindcă vom fi plini de Duhul Sfânt.

Un frate de călugărie cu fericitul nostru Ieremia l-a întrebat de ce nu se duce să-şi mai vadă patria şi pe ai săi; la care el a răspuns că nu mai are de ce, fiindcă mama a murit. De unde ştii, dacă nu ai fost acolo? l-a întrebat confratele. Ieremia i-a răspuns cu smerenia care îl caracteriza, că ea însăşi i-a apărut învăluită în strălucire, cu o ramură de măslin în mână şi i-a spus: Fiul meu, acum mă duc în cer să mă bucur veşnic de fericirea de acolo. Câtă mângâiere pentru sufletul lui Ieremia ştiind că mama sa este în cer şi se bucură cu sfinţii lui Dumnezeu! Desigur că secretul eroismului său era alimentat şi de speranţa că într-o zi va ajunge şi el acolo, conform cu făgăduinţa lui Isus: Mă duc să vă pregătesc loc; voi veni să vă iau, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi.

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin