Start > Ritul latin > De la înviere la înălțare

De la înviere la înălțare

26 November 2007
969 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a V-a după Paște (Anul A)

Balanța dintre înviere și înălțare stă într-un echilibru perfect: nici înviere fără înălțare, nici înălțare fără înviere. Însăși învierea este o înălțare și însăși înălțarea este o înviere. Drumul de la înviere duce la înălțare și de la înălțarea lui Isus la învierea și înălțarea noastră.

Lecturile de azi ne pregătesc pentru aceste momente.

Învierea și înălțarea lui Isus au fost două aripi pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii prin Duhul Sfânt pentru a se înălța mai presus de această lume. În primul rând apostolii sunt acei care se eliberează de balastul grijilor materiale pentru a stărui în rugăciune și slujirea cuvântului, pentru a consolida ierarhia Bisericii impunându-și mâinile peste cei aleși, rânduind diaconi care să slujească la mese. Apostolii, care înainte de înviere îl vedeau pe Isus în afara lor și așteptau ceva din extern de la el – o funcție, o minune, o favoare etc. – acum îl descoperă în ei înșiși, fiecare în eul său, cu acea forță de expansiune a cuvântului lui Dumnezeu, de creștere a numărului ucenicilor și de convertire a preoților iudei la credință, forță pe care nici n-au bănuit-o mai înainte, datorită căreia chiar văduvele și orfanii sunt mai bine slujiți; armonia, care la un moment dat părea compromisă, se restabilește și capătă o nouă dimensiune în frumusețe prin iubirea cu care diaconii își îndeplineau misiunea lor de slujire. Înălțarea îi înalță pe diaconi de la slujirea meselor la slujirea cuvântului, oferind, împreună cu hrana trupească și pe cea spirituală. Exemplele cele mai grăitoare le găsim în Ștefan și Filip. Biserica, în totalitatea ei de popor și ierarhie, se înalță prin caritate la regalitatea sacerdotală, depășind frontierele lumii materiale, naționale, ideologice, culturale etc. Învierea toate le înalță și le consolidează pe adevăr, ca de exemplu: cererile creștinilor greci sunt analizate și li se face dreptate.

În lumina învierii realitatea de bază este viața și, din acest motiv, toate programările Bisericii sunt în funcție de necesitățile vieții. Nu se fac programe ca apoi să fie forțată viața să intre pe calapoadele lor. Numai oamenii de azi se încurcă într-un păienjeniș de programe (economice, militare, spațiale, religioase, politice, ecologice, sportive etc.) încât mai mult sufocă viața decât să o ajute pentru a se dezvolta. Înarmarea generală, care nu-i altceva decât o programare a morții, nu se poate susține decât cu fariseism că este în apărarea vieții. Cererile popoarelor, care nu au nici măcar strictul necesar pentru viață, sunt analizate la lumina exploziilor nucleare, a bombelor incendiare etc. Mai mult decât oricând omenirea are trebuință de apostoli care să rânduiască diaconi la masa vieții pe plan mondial, fiindcă slujitori la masa morții sunt pe toate drumurile.

La apostolatul vieții ne invită și sfântul Petru prin îndemnul de a fi pietre vii, preoție sfântă, neam ales, popor al lui Dumnezeu, vestitor al învierii (lectura a II-a).

Cuvintele lui Isus, invitația lui de a ne înălța peste cele materiale – Credeți în Dumnezeu, credeți și în mine! – se bazează pe adevăruri verificabile, cum sunt: calea, adevărul și viața.

Credeți în mine! Eu sunt calea.

Știm ce este o cale sau un drum. Calea, despre care este vorba aici, este echivalentă cu poarta oilor din evanghelia duminicii trecute. Pe cale se merge, se calcă, uneori mai greu, alteori mai ușor, pe jos, cu căruța, cu mașina etc. Oricum, calea ajută pe toți și este mulțumită în umilința ei: călcată, scuipată, murdărită, găurită, insultată etc. Nu este cale care să ducă nicăieri, ea are mereu o țintă. Isus este calea care duce la Tatăl, deși a fost călcat, scuipat, lovit, murdărit, găurit, insultat. El arată mereu aceeași țintă: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. V-am dat exemplu ca, așa cum am făcut eu, așa să faceți și voi (In 13,15). Ceea ce ne-a arătat, ne-a asigurat că a învățat de la Tatăl (In 12,50), care este nu numai iubirea însăși, ci chiar umilința însăși, fiindcă mereu se pleacă spre cele inferioare, spre creaturile iubirii sale, așa cum ne asigură sfântul Francisc de Assisi. Urmând exemplul de umilință al Tatălui, Isus s-a umilit pe sine însuși și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce. De aceea și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit un nume care este mai presus de orice nume (Fil 2,8-9). Cine merge pe această cale trebuie să se identifice cu dânsa, să devină “cale”, adică smerenie și ascultare până la moarte

Credeți în mine! Eu sunt adevărul.

Termenul ebraic de adevăr este amet și derivă din verbul aman, care înseamnă: a clădi, a fi neclintit, fidel cu desăvârșire. Numai Dumnezeu este acela care rămâne veșnic, unica realitate stabilă, acela care clădește întreaga creație, care înalță pe tot cel care se apropie de el (cf. Ps 102,27-28; Is 46,4). Adevărul metafizic arată firea divină a lui Isus. Garanția acestui adevăr ne-o oferă Tatăl însuși la botezul lui Isus: Acesta este Fiul meu cel iubit în care îmi aflu toată bucuria (Mt 3,17), precum și pe Tabor, adăugând: Pe dânsul să-l ascultați! (Mt 17,5). În fața lui Pilat, Isus declară testamentar: Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr (In 18,37). Mai înainte i-a învățat pe iudei că de vor păzi cuvântul său vor fi cu adevărat ucenicii săi fiindcă vor cunoaște adevărul care îi va face liberi (cf. In 8,31-32), adică îl vor cunoaște pe Tatăl, vor cunoaște dumnezeirea Fiului, vor cunoaște pe Duhul Sfânt care clădește învierea tuturor și-i înalță pe toți la demnitatea de fii adoptivi, părtași ai naturii divine, devenind liberi.

Cunoașterea, despre care este vorba în acest verset, întrece cunoașterea noetică a rațiunii. Deja în Vechiul Testament acest termen indica un înțeles care depășea pe cel al rațiunii, indicând o împărtășire a vieții. Cuvântul era, și aici așa este folosit, pentru a desemna actul matrimonial (cf. Gen 4,1), o acceptare și o adeziune la dragoste, la intimitate, o acțiune bazată pe unirea personală. Cunoașterea adevărului înseamnă unirea cu el, cu Isus, care este manifestarea vizibilă a lui Dumnezeu, de a avea în sine maturitatea afectivă, de a ne identifica noi înșine cu sentimentele sale, de a ne defini prin el. De aceea, la cererea lui Filip: Doamne, arată-ni-l pe Tatăl, Isus îi răspunde cu propria existență: faptul că eu sunt, este dovada existenței Tatălui, fiindcă, spune Isus: Eu îl cunosc și el mă cunoaște; de aceea faptele lui Isus sunt toate în totalitate bazate pe iubirea dintre el și Tatăl în Duhul Sfânt.

Așa să facem faptele noastre de fiecare zi încât, când ne vede cineva, să poată spune ceea ce a spus un vizitator la Ars despre sfântul Ioan Maria Vianney: L-am văzut pe Dumnezeu într-un om.

Credeți în mine! Eu sunt viața.

Viața este marele mister pe care cineva a definit-o totuși în felul următor: Substanță cu activitate imanentă în cel mai înalt grad.

Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine.

Viața arată atât faptul că prin Isus toate s-au făcut (In 1,3), cât și faptul că viața lui a fost, este și va fi lumina lumii până la sfârșitul veacurilor (cf. In 1,5).

Viața este lanțul de bronz care ne leagă de Tatăl prin creație; viața cea nouă adusă de Isus este lanțul de argint care ne leagă de Tatăl prin răscumpărare; viața pe care ne-o va da Duhul Sfânt la înviere va fi lanțul de aur care ne va lega veșnic de Tatăl prin iubire. După cum nu putem renega legătura de sânge cu părinții, cu tata și mama, tot astfel nu putem tăgădui renașterea noastră spirituală prin Isus care a spus adevărul: Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu va umbla în întuneric, dar va avea lumina vieții (In 8,12). Lumina este iubirea, viața nouă, este harul. Când iubirea dispare, se stinge și viața. Dar Isus, fiind lumina fără de apus, iubirea sa ne va conduce la viața cea veșnică, prin Duhul Sfânt.

Să ne străduim, după exemplul sfântului Paul, de a-l cunoaște pe Isus și puterea învierii lui (cf. Fil 3,10), fiindcă numai în această dublă cunoaștere stă toată demnitatea noastră de creștini. Amin.

Ritul latin