Predici

Psalmistul spunea plin de bucurie: Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (Ps 22,1), iar sfântul Petru ne arată că Isus Cristos a ajuns păstorul nostru, nu prin viclenie, răpire sau drept de moştenire, ci prin suferinţă, prin faptul că a luat asupra sa păcatele noastre şi ne-a vindecat prin rănile sale, iar Dumnezeu l-a înălţat ca Domn şi Mesia. Isus este păstorul cel bun (In 10,11), iar noi suntem oile şi mieluşeii turmei sale (cf. In 21,16-18). Aceste adevăruri le-am auzit de mai multe ori şi le ştim, dar ce a voit să ne spună Mântuitorul prin cuvintele: Eu sunt poarta oilor? Sfântul Augustin spune: Isus împărtăşeşte calitatea de păstor şi membrelor sale. Aşa, de exemplu, şi Petru este păstor şi Paul este păstor şi ceilalţi apostoli sunt păstori. Dar nici unul nu poate spune despre sine că este poarta, excluzând pe toţi ceilalţi şi-a rezervat numai pentru sine calitatea aceasta de a fi poartă prin care să intre turma, sau, cum spunea sfântul Petru în faţa Sinedriului: Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor întru care trebuie să ne mântuim (Fap 4,12).

Poarta este aceea pe care o închide şi o deschide stăpânul.

Tatăl ceresc este stăpânulabsolut al tuturor lucrurilor şi Isus este, folosindu-mă de o lucrare a artistului Brâncuşi, Poarta sărutului, adică iubirea prin care şi pentru care toate s-au făcut (cf. In 1,3) şi: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Sofocle). Isus arată prin cuvintele Eu sunt poarta oilor, nu numai valoarea de minune a omului, dar mai ales iubirea pe care Tatăl o are faţă de om, fiindcă prin Cristos ne deschide calea spre noi realizări şi mai minunate, ca de exemplu: Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis, şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,44); iar noi, asemenea lui Petru, trebuie să spunem: Doamne, la cine vom merge? Numai tu ai cuvintele vieţii veşnice (In 6,68). Petru era conştient de faptul că Isus este poarta minunată şi oricine trece prin această poartă ajunge la viaţa cea veşnică, ajunge nemuritor.

Ceea ce nu trebuie uitat despre poartă este faptul că adesea este lovită, trântită, forţată, murdărită, sărită etc. Acest lucru s-a petrecut şi cu Isus în toată viaţa sa, dar mai ales în timpul pătimirilor. Poarta este un bun păzitor al valorilor, dacă este solidă şi rezistentă la toate asalturile. Dar cine-i Isus? El este soliditatea însăşi pe care porţile iadului nu l-au putut birui, adică nici moartea, nici lumea şi nici iadul, nici Satana.

Afirmând: Eu sunt poarta oilor, Isus afirmă forţa sa dumnezeiască prin care îşi apără turma şi în acelaşi timp garantează că Biserica, trupul său mistic, va purta amprenta puterii sale: Porţile iadului nu o vor birui (Mt 16,18), ci va birui moartea, va apăra viaţa, va birui păcatul şi va apăra virtuţile, va birui materia şi va face să triumfe spiritul.

Ideea de poartă, ca desăvârşire a puterii, s-a păstrat până în zilele noastre. A folosi expresia de chemat la Înalta poartă, înseamnă a fi chemat la cel mai mare şi cel mai tare, la judecată. Şi cel chemat va veni cu cea mai mare prudenţă. Prin cuvintele: Eu sunt poarta, Isus vrea să ne amintească de ziua în care va veni ca judecător al tuturor oamenilor.

Trecerea prin poartă trebuie să fie totală. După cum nu poţi trece prin ea numai cu piciorul şi cu capul să sari peste gard, tot aşa nu se poate trece prin Cristos numai acceptând ceea ce place şi a respinge ceea ce nu place din învăţătura lui. Stăpânitorilor le place să audă: Daţi cezarului ceea ce este a cezarului, când este vorba de ascultare şi mai ales de impozite, dar nu le place a doua parte: Daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Tuturor le place fericirea cerului, dar la câţi le place suferinţa, crucea prin care se poate ajunge acolo? Trecerea totală prin poartă înseamnă acceptarea crucii, aşa cum ne spune apostolul Petru: Cristos a suferit şi v-a dat exemplu, ca să călcaţi pe urmele lui. Dacă pentru binele făcut veţi avea de suferit, rămânând statornici, veţi fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.

Glasul Tatălui, care cheamă mereu pe oameni să intre în împărăţia sa prin Cristos, sunt apostolii, vestitorii evangheliei.

Când în ziua de Rusalii, Petru anunţă poporului din Ierusalim că Dumnezeu l-a înălţat ca Domn şi Mesia pe Isus, pe care ei l-au răstignit, aceştia au fost mişcaţi până în adâncul inimii şi au zis: Fraţilor, ce trebuie să facem?

Dacă ţie îţi aruncă cineva o greşeală în faţă, îl numeşti frate? Eşti în stare să spui: Ce trebuie să fac? Cum să ispăşesc greşeala şi cum pot face ca să n-o mai repet? Dacă ne cercetăm cu sinceritate, în lumina lecturilor de azi, vom constata cu durere că încă nu suntem creştini autentici, nu am păşit total în sânul Bisericii lui Cristos, fiindcă, a intra în sânul Bisericii prin Cristos, înseamnă a trăi aici ca fraţii, a ne ajuta, a ne ierta, a ne dojeni frăţeşte când greşim etc. Din păcate însă, ne suportăm unii pe alţii numai când ne lăudăm unii pe alţii, când punem în evidenţă numai faptele bune reale sau imaginare. De câte ori nu lăudăm pentru a găsi laudă! Astfel ne facem părtaşi de dojana Mântuitorului: Vai vouă, fariseilor făţarnici, care închideţi porţile împărăţiei cerurilor; voi nu intraţi şi nici pe alţii care ar voi să intre nu-i lăsaţi! (Mt 23,13).

Poarta centrală şi unică de comunicare creştină, atât cu Dumnezeu cât şi cu lumea înconjurătoare, trebuie să ne fie Cristos singur. Dacă cineva, pe lângă această poartă, mai păstrează o portiţă de comunicare cu egoismul propriu, cu lumea şi cu diavolul, poate avea soarta Bizanţului din secolul al XV-lea, care, pe lângă poarta principală pe care gărzile o păzeau cu străşnicie, mai avea o mică portiţă lăturalnică, ascunsă, pe care nu prea îşi băteau capul s-o păzească. Când turcii, conduşi de Mahomed al II-lea, au asediat oraşul în anul 1453, locuitorii se simţeau în siguranţă în spatele zidurilor înalte şi al porţilor puternice. Dar într-o noapte, pe când turcii căutau un loc mai potrivit pentru asaltul cetăţii, au dat de porta kerka – portiţa cea mică – descuiată şi nepăzită. Au pătruns prin ea cu teamă, ca nu cumva să li se întindă o cursă. Nu le venea să creadă că este posibil, ca pe timp de război, să laşi o portiţă descuiată şi fără pază! Dar, văzând că nu este nici un pericol, au pătruns tot mai mulţi şi au luat prin surprindere, pe la spate, pe apărătorii de pe ziduri şi de la poarta principală, pe care au deschis-o şi armatele otomane au intrat cu toată puterea. Lupta a fost sângeroasă. În ziua următoare, la răsăritul soarelui, în oraşul fumegând din cauza incendiilor, mii de morţi zăceau pe străzi, pe ziduri, pe acoperişul caselor etc. Capul împăratului Constantin al XII-lea Dragases, înfipt într-o prăjină de pe cea mai înaltă parte a cetăţii, trona peste groaznicul măcel. Puţinii creştini care au mai rămas cu viaţă au trebuit să asiste cu durere la pângărirea celei mai frumoase biserici, “Sfânta Sofia”, când lucrurile sfinte: crucile, odăjdiile, icoanele etc. erau scoase afară şi arse. Fala oraşului, bazilica “Sfânta Sofia”, a fost transformată în moschee pentru păgâni. Aşa a fost în 29 mai 1453. Azi bazilica este muzeu. Şi toate s-au terminat atât de tragic din cauza unei portiţe lăturalnice.

Creştinul trebuie să aibă o singură poartă de comuniune cu lumea internă şi externă a fiinţei sale, care se numeşte Cristos Isus, poarta iubirii, poarta sărutului divin. Cine trece prin această poartă se umple de plinătatea lui Cristos: de iubirea lui dumnezeiască. Dacă omul mai lasă în fiinţa sa o portiţă ascunsă de comuniune cu egoismul, cu lumea şi cu Satana, riscă să aibă parte de un sfârşit tragic, fiindcă, aşa cum spune sfântul Petru, diavolul mereu ne dă târcoale, căutând pe cine să înghită (1Pt 5,8), căutând să pătrundă în cetatea lui Dumnezeu, în fiinţa omului din care a fost izgonit prin Botez.

Dacă sfântul Petru îi îndemna pe cei din Ierusalim: Fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus! sfânta Biserică ne îndeamnă azi să trecem total viaţa noastră prin viaţa lui Isus, adică să ne trăim Botezul: credinţa şi lepădarea totală de Cel Rău. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin