Predici

Dacă duminica trecută se poate defini drept duminica lui Toma, azi este duminica lui Petru, din trei motive scoase din Liturgia cuvântului. În lectura a II-a, Petru aduce ca argument al învierii lui Isus şi a noastră iubirea Tatălui ceresc, fiindcă, dacă n-am fi sortiţi învierii, iubirea Tatălui n-ar avea nici o valoare. O iubire care amăgeşte, o iubire care creează pentru a distruge, o iubire care ne-ar cere să-i cântăm osanale în drumul nostru spre mormânt şi nimicire totală, ar fi o iubire absurdă. Ce poate fi mai absurd decât cererea: Iubeşte-mă, fiindcă te-am făcut ca să am ce nimici! În lectura I, Petru aduce dovada învierii lui Isus din profeţia regelui David cuprinsă în psalmul al XV-lea, în care se arată că Dumnezeu nu-l va lăsa pe Mesia în mormânt ca să vadă putrezirea trupului său. Lectura a III-a, evanghelia zilei, deşi s-ar părea că în centrul ei se află Isus între cei doi ucenici în drum spre Emaus, în realitate colegiul apostolilor pune un accent mai mare pe faptul că Isus a apărut lui Petru, căruia îi profetizase o întoarcere, o convertire necesară pentru întărirea fraţilor săi (Lc 22,32), ei simt acum această întărire, simt bucuria învierii şi o împărtăşesc chiar celor doi ucenici întorşi de la Emaus, care şi ei îl recunoscuseră pe Isus înviat la frângerea pâinii, despre care teologul J. Guitton a spus: Dacă ar trebui să dăm toată evanghelia pentru o singură pagină, care să rezume toate evangheliile, n-aş ezita deloc să aleg scena cu ucenicii din Emaus.

Isus însuşi le dovedeşte adevărul învierii sale mai întâi din Scriptură, aşa cum a fost profeţit că trebuie să pătimească şi aşa să intre în slavă, şi numai după aceea prin semnul lăsat la Cina cea de Taină, prin gestul frângerii pâinii, şi după care este recunoscut felul său omenesc de mai înainte, dar care se face nevăzut într-o clipă prin puterea sa divină.

Isus înviat a devenit călător în lume, pe drumurile noastre. Nu-l recunoaştem fiindcă, în mod obişnuit, când îl întâlnim de unul singur sau în grupul altora, vorbim mai mult despre dificultăţile vieţii noastre, ne plasăm în centrul atenţiei pe noi înşine, nu dăm atenţie acelor modele care şi-au bazat viaţa pe cuvântul lui Dumnezeu, nu suntem dispuşi să dăm ospitalitate în inima sau casa noastră celor care ne contrazic sau ne dojenesc pentru nepriceperea noastră de a ne conforma viaţa cu Sfintele Scripturi, vrem ajutoare şi nu să dăm ajutor.

Din cuvintele celor doi ucenici – Oare nu ne ardea inima, când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? - deducem clar că Isus a urmărit să-i convingă despre adevărul învierii sale, pentru a le reaprinde în suflet credinţa, speranţa şi iubirea.

Este destulă lumină în învierea lui Isus Cristos ca să fim siguri de dânsa; este destul întuneric şi pentru a lăsa loc credinţei, a spus cugetătorul francez Pascal.

Toată învăţătura lui Isus este trecută prin misterul crucii, mister legat indisolubil de Mesia prezis de profeţi, mai ales de Isaia. Mesia şi-a atras ura celor sus-puşi în societate datorită faptului că adevărul său întrecea puterea lor de gândire, că Dumnezeu poate realiza lucrurile cele mai mari prin cele mai mici, că Mesia va fi omul durerilor şi nu al triumfului lumesc visat de ei. Fariseii, cărturarii, arhiereii şi bătrânii poporului nu înţelegeau cum s-ar putea ca ei să nu deţină rolul principal în opera mesianică. Considerau schimbarea valorilor o catastrofă naţională, adică autoritatea lor să nu fie valorificată şi să fie valorificată suferinţa unui individ? Pentru ei era o absurditate. Aceştia nu o înţelegeau fiindcă nu aveau capacitatea de a se smeri, de a se da la o parte pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să acţioneze; se credeau de neînlocuit în istoria mesianică prezisă de profeţi; apărau legea lui Moise pentru a-şi apăra rolul lor istoric de a fi cineva fără de care nu se poate realiza nimic. Lor li se potrivesc cuvintele lui Laharpe, învăţătorul împăratului Alexandru I al Rusiei, spuse mai multor necredincioşi: Eu sunt creştin pentru că voi nu sunteţi. O religie, care are duşmani de moarte pe cei mai mari duşmani de moarte ai moralei, virtuţii şi umanităţii, este în mod necesar prietena moralei, virtuţii şi umanităţii: deci este bună. Toţi cei amintiţi mai sus – fariseii, cărturarii, arhiereii şi bătrânii – erau certaţi cu morala, cu virtutea smereniei.

Cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus erau descurajaţi, îşi pierduseră speranţa mesianică pe care o aveau căpeteniile poporului lor, care le ţineau ochii legaţi ca să nu-l cunoască; nu înţelegeau că era necesar să fie pierdută, ca să facă loc unei noi speranţe într-o nouă împărăţie pe care n-au înţeles-o din cauza păcatelor, deşi Isus le arătase atât de clar şi în atâtea rânduri că împărăţia sa nu este din lumea aceasta. Fără învierea din morţi era imposibil ca ei să înţeleagă existenţa unei alte împărăţii. Ba chiar şi în realitatea învierii, unii dintre ei tot s-au încumetat să-l întrebe pe Isus dacă nu cumva acum va reîntemeia împărăţia lui David (Fap 1,6). Era necesar să învie Isus pentru a le îndrepta privirile spre cer, spre o împărăţie de ordin îngeresc.

Oare nu cădem şi noi în greşeala de a spera în Dumnezeu numai pentru bunurile acestei vieţi? Nu cădem în descurajare când ne lovesc nenorocirile materiale sau cele legate de sănătate, de onoare etc.? Pentru suflet nu cerem mai nimic de la Dumnezeu, nici eliberare de păcate, nici har, nici virtute, nici viaţă veşnică, în schimb nu-i rugăciune în care să nu-i amintim de avere, noroc, sănătate, reuşită în viaţă, de vreo minune etc.

Speranţa este un dar al lui Dumnezeu, ca şi credinţa şi iubirea, pentru mântuirea noastră. Speranţa nouă ne-a venit prin Isus Cristos, aşa cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea a II-a către Tesaloniceni (2,16). De aceea Paul îl numeşte pe Dumnezeu drept Dumnezeul nădejdii, care face să prisosească nădejdea prin Duhul Sfânt (cf. Rom 15,13).

Speranţa celor doi ucenici în drum spre Emaus mai era umbrită de o greşeală a lor legată de timp. Fiul lui Dumnezeu le spusese că va învia a treia zi. Această a treia zi încă nu trecuse. Când este vorba de dorinţele noastre suntem nerăbdători, dar dorinţele lui Dumnezeu le uităm sau le neglijăm împlinirea lor. Uităm deseori de dorinţa Mântuitorului de a căuta mai întâi împărăţia cerurilor, ca să ni se adauge celelalte (cf. Mt 6,33), ci le vrem îndată pe toate celelalte şi împărăţia lui Dumnezeu ca un adaos, ca a cincea roată la căruţă. Când îl rugăm, Dumnezeu, care are la dispoziţie veşnicia, întârzie un timp, ca să ne gândim mai bine dacă ceea ce i-am cerut ne este numaidecât de trebuinţă, ne dă timp de răzgândire, ne luminează să căutăm lucruri mai importante etc. Trebuie să trăim cu convingerea că Dumnezeu întârzie, dar nu uită. Pe când noi, faţă de voinţa lui, nu numai că întârziem s-o împlinim, dar de cele mai multe ori o uităm.

Ochii, care nu se văd, se uită, spune dictonul. Isus ne dă un remediu contra uitării: să considerăm că ochii fiecărui străin sunt ai săi şi să-i privim cu iubire, cu credinţa că îl vom descoperi pe el, aşa cum spune scriitorul francez George Bernanos: Orice faţă omenească ce ni se dă s-o vedem în această viaţă, chiar şi numai pentru o clipă, este un mesaj pe care ni-l trimite cerul şi pe care îl putem descifra cu puţină iubire.

Cei doi ucenici au privit ochii călătorului şi l-au aflat pe Isus; ceilalţi apostoli au privit ochii fericiţi ai lui Petru care l-au văzut pe Isus şi s-au umplut de fericire.

Privirile noastre senine pot fi un semn al învierii lui Isus şi pot aduce bucurie celor din jur când îi salutăm cu creştinescul Cristos a înviat!

pr. Anton Dancă Ritul latin