Predici

Firul de aur, care străbate fiecare pagină a Sfintelor Scripturi, este iubirea divină faţă de om. Acest fir de aur ţese şi cele trei lecturi ale Liturgiei cuvântului de azi.

Isus, întors din viaţa de după moarte, aduce cu sine, pentru oameni, cele mai alese daruri: pacea, misiunea de evanghelizare care face din ucenici fraţii săi (In 20,17), pe Duhul Sfânt, iertarea păcatelor, Botezul (Mt 28,19) şi fericirea pentru cei care cred fără să vadă minuni.

Tot cel copleşit de aceste daruri simte bucuria de a le împărtăşi şi altora, deoarece experimentează cum, cu cât dă mai mult, cu atât se simte mai fericit. Apostolii vor să-l fericească pe Toma cu fericirea lor, deoarece el nu era de faţă când l-au văzut pe Cel Înviat, dar el îi respinge: De nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor şi nu voi pune degetul meu în locul cuielor şi nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede. Cât de nepriceput este omul! Oare raţiunea, mintea nu-i superioară simţurilor trupeşti? Sunt mai preţioase ochiul, degetul sau palma decât mintea? Este mult mai demn pentru om să creadă cu mintea decât să vadă sau să perceapă cu alte simţuri trupeşti. Pentru acest motiv, un invalid de război lipsit de ochi şi de picioare, se ruga astfel: Doamne, mi-ai dat şi mi-ai luat ochii şi picioarele trupului, lasă-mi mintea întreagă, ca să te cunosc şi să te pot lăuda în veci!

Toma este icoana sufletului nostru frământat. Fiecare păcat este un refuz al credinţei. Avem destule! Altădată, când Isus a spus ucenicilor că trebuie să meargă la Ierusalim şi acolo să pătimească până la moarte, Toma a fost acela care s-a adresat confraţilor săi şi i-a îndemnat cu duioşie: Să mergem şi să murim şi noi cu el (In 11,16). Când, unde şi cum s-au pierdut aceste sentimente sufleteşti atât de nobile faţă de Învăţătorul?

Toma era zdruncinat până în adâncul sufletului de batjocura Golgotei. Acest Isus, care nu a opus nici cea mai mică rezistenţă duşmanului, care a murit ca un învins, mai poate fi biruitor asupra morţii, după ce mormântul i-a pecetluit sfârşitul? Nu cred! Aşa răspundea el celor care îi împărtăşeau vestea nemaipomenită a învierii lui Isus. Până nu voi vedea pe mâinile lui rănile cuielor, până nu voi pune degetul în rana cuielor şi palma în rana coastei, nu voi crede! S-a grăbit să spună: Până nu voi vedea, dar îndată şi-a dat seama că ochii te pot înşela printr-o nălucire; şi Toma crede că cei care susţin că l-au văzut pe Isus viu, s-au înşelat fiindcă au avut doar o halucinaţie de moment. De aceea, Toma a adăugat repede: Nu voi crede până nu voi pune degetul… palma, căutând prin atingerea trupească, sensibilă, animalică aş spune, dovada unui fapt, a unei realităţi de ordin superior.

În Toma este concretizată dorinţa de veacuri a omului de a vedea, de a atinge, de a-l simţi aproape pe Dumnezeu prin întreaga sa fiinţă materială.

Isus se pleacă plin de smerenie, oferind creaturii zbuciumate posibilitatea împlinirii acestei dorinţe omeneşti: semnele sensibile ale învierii sale.

Greşeala lui Toma, infiltrată în colegiul apostolic, care îi face de râs, prin care primesc o notă de blam, are menirea istorică de a înlătura din conştiinţa oamenilor dubiul cu privire la învierea lui Isus, anume că toate n-ar fi decât un mit, o legendă, rodul unei surescitări spontane sau a unei măsluiri colective. Recunoaşterea smerită din partea evangheliştilor a greşelilor de comportament din partea apostolilor, nu face parte din limbajul mitic al vremii. Citiţi legendele babiloniene în legătură cu cei mai mari eroi mitici, ca de exemplu: cum a pătruns Iştar în groaznica împărăţie a lui Nergal ca să-l învie pe Tamuz al său; sau, cum s-ar fi dus acolo Izdubar ca să-i ceară înţeleptului Sinapistim taina veşnicei tinereţi etc. şi vă veţi convinge că diferenţa este mai mare decât distanţa dintre cer şi pământ! Citiţi legendele greceşti în care poeţii povestesc despre Hercule, cum şi-a dat drumul printr-o gaură a muntelui Tenaros în lumea subpământeană, ca să-l scoată de acolo ca trofeu pe înspăimântătorul Cerber; sau despre Tezeu şi Piritus, care s-au avântat în împărăţia morţii spre a o aduce de acolo pe răpita Persefone; sau despre Dionisios, care şi el a ţinut să coboare în adâncuri spre a o aduce pe pământ pe mama sa, Semele; sau despre Orfeu în infern, care voia să i-o smulgă lui Pluto pe rătăcita Euridice etc. şi veţi vedea cum se relatează o fantasmagorie şi cum un fapt real! Vă veţi convinge de spiritul egoist, pătimaş şi absurd al eroilor mitici! Nici un erou legendar nu se duce dincolo de moarte să-i mântuiască pe cei obijduiţi de tirania ei, să-i scape de chinurile aşteptării. Priviţi spiritul îngust al zeiţei Iştar (Astarte)! Ea caută să-l sperie şi să-l intimideze pe portarul Arallului cu ameninţarea: Învia-voi morţii ca să se ducă şi să-i mănânce pe cei vii şi astfel, mai numeroşi ca viii, fi-vor morţii!

Ca să pui relatările evanghelice alături de aceste legende constituie o lipsă de bun simţ moral şi chiar ştiinţific.

Ce i-a lipsit lui Toma pentru a fi credincios? Desigur că botezul Calvarului.

Apostolul Petru, din păţania sa şi cea a lui Toma, arată că, spre a fi cuiva credinţa spre laudă, tărie şi cinste, trebuie să fie încercată prin foc, precum aurul şi argintul. Tocmai focul botezului de pe Calvar i-a lipsit lui Toma. Se delectase de atâtea ori în faţa minunilor lui Isus, şi chiar ale sale; văzuse atâţia bolnavi vindecaţi, băuse din vinul minunat de la nunta din Cana, mâncase din pâinile înmulţite, a simţit cu toată făptura sa liniştirea furtunii de pe mare, a putut atinge, vedea şi auzi vorbind pe fiul înviat al văduvei din Naim, pe fiica lui Iair, pe Lazăr din Betania, îşi dăduse consimţământul la mărturisirea de credinţă a lui Petru – Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16) – el însuşi experimentase cum a scos diavoli în numele lui Isus etc. Credinţa sa trebuia curăţită prin focul Calvarului, dar a lipsit de sub cruce. Nu l-a văzut răstignit şi crede celor care i-au spus că a fost răstignit şi a murit; nu a văzut cum a murit şi nici n-a văzut rănile din mâini, picioare şi coastă, dar crede celor care i-au relatat. De ce nu le-a spus: Nu cred că Făcătorul de minuni a putut avea un astfel de sfârşit? Mare mister mai este şi omul! Dacă Toma l-ar fi văzut pe Isus în clipa supremă, în ceasul său, dacă l-ar fi văzut cum s-a rugat pentru călăi, cu câtă iubire o încredinţează pe mama sa singurului ucenic prezent, lui Ioan, dacă l-ar fi auzit cu câtă competenţă îl asigură pe tâlharul din dreapta că în acea zi va fi cu el în paradis, dacă l-ar fi auzit cu câtă iubire iartă şi scuză în faţa Tatălui pe acei care l-au răstignit, cu câtă libertate îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui ceresc etc. dacă Toma ar fi văzut toate acestea, dacă ar fi participat activ la această dramă, dacă şi-ar fi reînnoit hotărârea de a muri împreună cu Învăţătorul său, desigur că n-ar fi rămas mai prejos de soldatul roman care i-a străpuns coasta şi inima lui Isus şi apoi a declarat: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta (Mc 15,39). Necredinţa este laşitate, fugă de cruce, fugă de la datorie!

Şi noi, oare nu facem zilnic ceea ce Toma a făcut o dată în viaţă şi a rămas cu porecla de Toma necredinciosul?

Din necredinţa lui de la început, dar mai ales de la mărturisirea lui smerită: Domnul meu şi Dumnezeul meu, am moştenit o credinţă de aur. Primii creştini, care trăiau în frica lui Dumnezeu, stăruiau în învăţătura apostolilor, în rugăciune, la frângerea pâinii, îşi vindeau averile şi le împărţeau săracilor, aveau toate în comun, luau masa cu bucurie în curăţia inimii şi-l lăudau pe Dumnezeu pentru toate, păstrau cu bucurie rodul minunilor, legătura frăţească (cf. lectura I-a). La această zestre spirituală, noi mai adăugăm ceva? Ce? Dacă aş avea în mâinile mele darul credinţei, spunea în anul 1845 istoricul francez Thiers (1797-1877), le-aş deschide peste întreaga mea ţară. Cât mă priveşte pe mine, eu iubesc de o sută de ori mai mult o naţiune credincioasă. O naţiune credincioasă este mai bine inspirată când se tratează despre operele spiritului, mai eroică chiar atunci când se tratează problema de a-şi apăra grandoarea sa.

Ca pacea lui Cristos înviat din morţi să fie cu noi toţi, să spunem cu Toma îngenuncheat la picioarele Mântuitorului: Domnul meu şi Dumnezeul meu, revarsă în inima mea darurile învierii tale! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin