Predici

De două mii de ani, întreaga lume creştină se bucură de învierea Domnului.

Tot de două mii de ani acest eveniment unic din întreg universul este cercetat, analizat, contrazis cu îndârjire, dar şi apărat cu eroism. Toţi oamenii caută argumente: unii pro şi alţii contra învierii.

Femeile, venite la mormânt dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămânii să caute un mort, devin ele însele un semn psihologic al învierii lui Isus prin comportamentul lor. Erau îndurerate din cauza morţii Învăţătorului şi îngrijorate din cauza pietrei de pe mormânt. Cine le-o va da la o parte, ca apoi să-i ungă trupul? Apropiindu-se, văd piatra răsturnată şi mormântul deschis. Durerii şi îngrijorării i se adaugă curiozitatea: Cine a înlăturat piatra? Intră în mormânt şi văd un înger, care le asigură că Isus a înviat. Curiozităţii i se adaugă uimirea. Uimirea nu ţine mult, fiindcă se transformă în frică şi frica le pune pe fugă. Vestea îngerului li se pare de necrezut şi, ca să nu fie considerate nebune şi luate în râs, tac şi nu spun nimănui nimic. Aceste emoţii şi sentimente sufleteşti atât de naturale, normale, sincere sunt semnul adevărului. Aceste persoane simple nu aveau puterea şi intuiţia făţarnică de a face comedie din drama sfâşietoare a morţii lui Isus. Ele sunt sincere până şi în gestul ruşinos al fugii, semn de laşitate prin părăsirea unei acţiuni bine intenţionate.

Tot una dintre ele ne oferă semnul inimii ca dovadă a învierii, ea este Maria Magdalena. Se obişnuieşte să se spună: Cine iubeşte nu minte. Or, Maria Magdalena afirmă că l-a văzut pe Isus înviat. Iubirea ei sinceră şi curată nu-i putea permite să născocească o astfel de minciună. Minciuna este o injurie adusă persoanei iubite; ea nu poate usca lacrimile inimii şi nici nu poate izbucni în cântări de bucurie. Înţeleptul Solomon a recurs la argumentul inimii pentru a o descoperi pe adevărata mamă a pruncului viu (1Rg 3,25).

Mormântul gol este şi el un semn al învierii, dacă nu pentru alţii, atunci a fost pentru ucenici şi, în primul rând, pentru femeile venite să-i ungă trupul lui Isus. La obiecţia unora că s-au înşelat, că acela pe care l-au văzut nu era Domnul, ei şi ele puteau răspunde: De-ar fi fost altul, n-ar fi fost mormântul gol.

Semnul răsplăţii formează armonia dintre agonie şi extaz.

Îngerul vesteşte femeilor venite la mormânt bucuria învierii şi le impune datoria de a vesti ucenicilor şi lui Petru întâlnirea din Galileea. Pe pământ toată bucuria se plăteşte şi toată infidelitatea se dojeneşte sau pedepseşte. Isus înviat îi va dojeni pe apostoli pentru laşitatea şi fuga lor, dar pe femeile pline de grijă faţă de trupul său din mormânt, pentru faptul că s-au sculat dis-de-dimineaţă, pentru procurarea mirodeniilor pentru îmbălsămare, străbaterea drumului, preocuparea pentru înlăturarea pietrei de pe uşa mormântului, Isus le răsplăteşte cu bucuria învierii sale înaintea ucenicilor.

Semn contrar uzanţei istorice din acel timp.

Evangheliştii, preocupaţi mai mult de adevăr decât de uzanţa timpului, când mărturia femeilor nu avea nici o valoare apodictică, respectă cronologia apariţiilor lui Isus înviat aşa cum au avut loc, chiar cu riscul de a nu fi acceptată mărturia lor. Spre ruşinea lor, bărbaţii sunt constrânşi să-şi recunoască slăbiciunea. Învierea lui Isus este aceea care restabileşte demnitatea femeii în istorie: pot da mărturie despre adevăr. O vrea Dumnezeu.

Trebuie să avem un afect plin de toată iubirea faţă de Isus, iubire pe care să o facem semn vizibil în iubirea efectivă faţă de aproapele!

Din apariţiile lui Isus înviat, atât apostolilor, femeilor evlavioase cât şi altor ucenici, a luat fiinţă un alt semn, care apoi a devenit un argument istoric viu: sensul comun. Zilnic, un număr tot mai mare de oameni accepta Botezul. Cei încreştinaţi, cuprinşi de euforia învierii Domnului, îşi vindeau şi împărţeau săracilor bunurile materiale. Au sărăcit din punct de vedere material, dar au îmbogăţit patrimoniul spiritual al Bisericii, fiindcă păgânii îi priveau cu admiraţie cum se iubesc şi viaţa lor le trezea interesul faţă de învăţătura lui Isus, faţă de învierea lui.

Înainte de venirea lui Isus în mărirea dumnezeirii sale pe norii cerului, noi trebuie să realizăm o întâlnire personală cu el în iubire, ca apoi să dea fiinţei noastre muritoare slava învierii sale şi fericirea împărăţiei Tatălui său. Realizăm întâlnirea personală cu Isus prin primirea sfintei Împărtăşanii din care căpătăm sensul existenţei noastre din plinătatea lui Cristos din noi şi putem spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), sau cu marele savant Pierre Teilhard de Chardin: Sunt o frunză, dar prin transformările chimice, care se elaborează în laboratorul nervurilor mele, eu sporesc vitalitatea întregului organism şi degajez oxigenul de care are nevoie universul. Oxigenul, de care are trebuinţă universul, este iubirea. Fă, Doamne, ca în laboratorul spiritului meu să se distileze, din materiile pământului, din truda mea, din durerile mele, din moartea mea, mireasma cerească a iubirii.

Închei cu un exemplu grăitor. Pe vremea împăratului Napoleon Bonaparte al Franţei, un cavaler a voit să facă un cadou logodnicei sale, de sărbătorile Învierii, însoţit de cele mai alese urări. A realizat cel mai mare ou roşu din lume, cât o căsuţă, pe care l-a aşezat într-o caleaşcă aurită, trasă de şase cai frumoşi şi i l-a trimis de Paşte la Paris. Curioşii de pe străzi s-au luat după caleaşcă, să vadă cui îi este destinat frumosul ou roşu. Caleaşca şi preţiosul dar, ajungând la casa logodnicei, din partea superioară a oului roşu s-a deschis un căpăcel şi din el au ieşit porumbei albi care au zburat în cele patru zări; în partea laterală a oului s-a deschis o uşă şi din ea au ieşit doi copilaşi în costume aurii de pui de cloşcă, purtând în mânuţele lor o inimă de aur, pe care au oferit-o logodnicei şi în tot acest timp din interiorul oului se auzeau cântări de Paşte cu nemuritorul Aleluia.

Cristos este mirele. Mireasa este Biserica.

Primul dar al lui Cristos înviat, făcut Bisericii, este pacea. Simbolul păcii sunt porumbeii. Isus spune ucenicilor: Pace vouă!

Inima de aur este însăşi inima lui Isus, care ne aduce harul mântuirii, viaţa cea nouă în Duhul Sfânt, rod al învierii, care ne face atât de frumoşi încât, după cum spune sfântul Bonaventura, am muri de fericire, dacă am vedea un suflet îmbrăcat în har, am crede că îl vedem pe Dumnezeu însuşi.

Să-i oferim lui Isus inimile noastre, ca să le facă asemenea cu inima sa în viaţă pentru a ne iubi veşnic. Amin. Aleluia.

pr. Anton Dancă Ritul latin