Start > Ritul latin > Cristos a înviat

Cristos a înviat

26 November 2007
924 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Vigilia Pascală (Anul A)

Cu toată credința întregii mele ființe vă spun cu bucurie: Cristos a înviat!

Convingerea cu care mi-ați răspuns: Adevărat a înviat, dovedește sentimentul intern și firesc al religiozității omului și dorința după viața care nu are sfârșit. Credința în înviere se contopește cu dorul omului după o adevărată viață, după certitudinea propriei existențe fără de sfârșit. Încă din paradisul pământesc, Satana a zis protopărinților noștri: Nu, nu veți muri; veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul (Gen 3,4-5), adică: Veți trăi și veți cunoaște toate cu perfecțiune și veți avea certitudinea voastră existențială. Dorința de a trăi, de a cunoaște și de a avea siguranța vieții constituie caracteristica principală a omului, care nu-i altceva decât amprenta pe care Creatorul a lăsat-o în firea umană. Înșelați, condamnându-se la moarte prin neascultare față de porunca divină, alungați din paradis, Dumnezeu a lăsat oamenilor speranța vieții, învierii, dar nu fără cruce: Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul (Gen 3,15). Efortul de a-i zdrobi capul șarpelui nu înseamnă altceva decât redobândirea vieții prin cruce. A primi înțepătura în călcâi nu-i altceva decât efortul de a depăși, prin credință, obstacolele care stau în calea speranței. Moartea este cel mai mare dușman al speranței. Când speranța abia mai pâlpâia, ca un fitil gata să se stingă, Isus a reînsuflețit-o prin învierea sa.

Indiferent de ce zei au avut popoarele păgâne până la Cristos, credința în înviere și speranța vieții veșnice, dorul după tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte au existat la umbra morții. Perșii, egiptenii, grecii, romanii etc. au sperat în ziua în care femeia va zdrobi capul Șarpelui viclean. Zeul perșilor era Mithra. Cinstitorii credeau în învierea lui și în puterea rudimentară de a da viață morților. La egipteni, zeul vegetației și al semințelor era Osiris. Primăvara, când semănăturile încolțeau, ei credeau că sufletul lui Osiris reînvie. Acesta era pentru ei motiv de sărbătoare. Grecii aveau pe zeul Adonis, care simboliza natura care murea iarna și zeul o reînvia primăvara. Când florile se deschideau și parfumul lor umplea văzduhul, ei credeau că Adonis își dă în vileag prezența. La romani, credința în înviere ne-o arată poetul Horațiu, când spune despre sine: Nu voi muri în întregime, o mare parte din mine va învinge moartea. Credința evreilor în înviere ne este dezvăluită de Sfânta Scriptură, deși unii dintre cei mai de frunte, cum erau saduceii, nu credeau. O mărturisire de credință în înviere, în toată frumusețea ei, ne-o dă unul dintre cei șapte frați Macabei, care spune judecătorului: Tu, nelegiuitule, ne scoți pe noi din această viață, însă Împăratul lumii, pe noi, cei care murim pentru legile lui, iarăși ne va învia cu înviere de viață veșnică (2Mac 7,9); cartea lui Iob, psalmii lui David, profeții Isaia și Ezechiel ne dau mărturie despre învierea morților.

Isus a preluat aceste speranțe ale întregii omeniri și le-a scos la lumină, mai întâi prin învățătura și minunile sale, apoi prin propria înviere glorioasă. Isus l-a înviat pe Lazăr (cf. In 11,39-45), pe fiul văduvei din Naim (cf. Lc 7,11-15) și pe fiica lui Iair (Lc 8,49-56), adeverind prin fapte cele spuse: Eu sunt învierea și viața (In 11,25). Când evreii îi cer un semn, prin care să-și dovedească propria dumnezeire în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Isus îi asigură că după ce va sta trei zile în mormânt, precum a stat profetul Iona în burta chitului, va învia (cf. Mt 12,39-41). Când era pe cruce i-au cerut: Cristos, regele lui Israel, să se coboare acum de pe cruce, ca să vedem și să credem (Mc 15,32). Ei nu înțelegeau că rațiunea este un organ spiritual de percepție mai nobil decât ochiul trupesc și din acest motiv valoarea credinței este mai mare decât valoarea imaginii sensibile. Isus, care a dorit atât de mult ca lumea să creadă, ne-a dat o dovadă mult mai mare decât au cerut-o ei. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce, ar fi crezut? Dacă Isus, la cererea diavolului de a se arunca de pe creasta templului și îngerii să vină și să-l susțină, ar fi făcut minunea, ar fi crezut în dumnezeirea lui? S-ar fi schimbat diavolul în înger de lumină? Nu. Nici dacă s-ar fi coborât de pe cruce, dușmanii tot n-ar fi crezut ochilor, ci l-ar fi învinuit de vrăjitorie. Bogatul cere un înviat pentru convertirea fraților săi, dar Isus îl asigură că acela care nu crede în Sfintele Scripturi, nu poate crede nici în mărturia unui înviat. Dovada o avem în faptul că soldații de pază la mormânt, când le spun cărturarilor, fariseilor și arhiereilor că Isus a înviat, ei îi plătesc gras ca să spună o minciună: pe când voi dormeați, au venit ucenicii și i-au furat trupul (cf. Mt 28,13). Prin urmare, Isus înviat nu s-a arătat necredincioșilor, dușmanilor săi, ci acelora care au crezut în cuvântul său.

Toți acei care au crezut și l-au căutat cu iubire, l-au găsit. În primul rând trebuie să admirăm curajul și iubirea acelor femei care au venit la mormânt dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, ca să-i ungă trupul mort, în semn de iubire față de Învățător. Ele au fost răsplătite de îngeri cu vestea care le-a întrecut toate așteptările: Nu este aici. A înviat! (Mt 28,6).

Istoria a consemnat în scris evenimentul unic al istoriei. Iosif Flaviu, scriitor evreu romanizat, spune într-un document al său: A fost în acele timpuri Isus, bărbat înțelept, dacă îmi este îngăduit să-l numesc bărbat, fiindcă era făcător de lucruri minunate și învățător al acelora care ascultă adevărul cu bucurie. Cu adevărat a atras pe mulți de partea sa, atât dintre iudei cât și dintre păgâni. Acesta era Cristos. Când Pilat, la învinuirea mai-marilor neamului nostru, l-a osândit la moartea pe cruce, cei care l-au iubit dintru început, nu l-au părăsit. Căci le-a apărut lor din nou viu a treia zi, după cum au prezis acestea despre el profeții inspirați de Dumnezeu, ori alte minuni nenumărate.

Nu numai că Isus a înviat, dar era necesar să învie spre a dovedi întregii creații că Dumnezeu este atotputernic și nu moartea; că dorința omului de supraviețuire nu este o iluzie; că siguranța vieții veșnice o vom găsi mereu în învierea lui, în credința în cuvântul său: Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Să-l primim deseori în inima noastră pe Isus înviat și prezent în sfânta Împărtășanie! Să ne plecăm genunchiul în fața lui, mărturisind că el singur este Domn peste cei vii și peste cei morți.

Se povestește din viața sfântului Ioan Maria Vianney următorul fapt: Într-o seară, ieșind din scaunul de spovadă, o doamnă i-a cerut un sfat. Pe când stăteau de vorbă, părintele cu fața spre ușa bisericii și femeia cu fața spre altar, aceasta a tresărit speriată. Sfântul a întrebat-o de motivul tresăririi. Ea a răspuns: O umbră a trecut prin fața tabernacolului și nu a îngenuncheat. La care sfântul Ioan Vianney răspunde: Fiți liniștită, doamnă! Dacă nu a fost diavolul, atunci a fost sacristanul. Numai ei doi nu îngenunchează niciodată.

Din păcate, avem și noi mulți care nu îngenunchează niciodată, fiindcă nu cred, nu speră și nu-l iubesc pe Cel Înviat prezent în sfânta Taină din altar.

Apostolul neamurilor ne spune: Dacă vei mărturisi cu gura ta că Isus este domn și vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, te vei mântui! (Rom 10,9).

A-l mărturisi cu gura ca Domn, ca dătător de înviere, înseamnă, în primul rând, a-l primi ca hrană în sfânta Împărtășanie, înseamnă a-l adora în rugăciune, înseamnă a spune în fața tuturor cu toată ființa proprie: Cristos a înviat cu adevărat! Amin.

Ritul latin