Predici

Bucuria nopţii de Crăciun s-a născut din faptul că a venit pe pământ cel de veacuri profeţit, Mesia, Mântuitorul. Vestea naşterii sale este purtată pe aripi de duhuri cereşti până în lăcaşurile vii ale inimilor omeneşti şi răsună mereu preamărirea lui Dumnezeu din ceruri şi este tot mai acută dorinţa oamenilor de bunăvoinţă după pace pe pământ. Atunci, bucuria a fost umbrită de sărăcia peşterii şi de răceala acelor oameni care i-au refuzat un loc în căsuţa lor. Azi? Să vedem ce ne spune Liturgia cuvântului.

Prima lectură, pe care am ascultat-o înainte de procesiune, ne descrie o bucurie mai mare decât cea din Noaptea de Crăciun. Tot Ierusalimul a ieşit în întâmpinarea lui Isus cu cântece, cu ramuri verzi în mâini, cu hainele întinse pe cale şi chiar măgăruşul, care în Noaptea de Crăciun s-a mulţumit doar să sufle pentru a mai încălzi atmosfera rece din grajd, acum îl poartă ţanţoş pe Isus pe spatele său.

Pentru ce toate acestea? Care este cauza schimbării?

Ne-o spune clar sfântul evanghelist Ioan: Dădea mărturie poporul care fusese cu el când chemă pe Lazăr din mormânt şi-l învie din morţi. Pentru aceasta îl şi întâmpină poporul, pentru că auzise că făcuse această minune (In 12,17-18).

Poporul şi-a amintit că Mesia va fi rege, aşa cum au prezis profeţii. Cât timp şi-a desfăşurat activitatea publică, Isus nu a cedat mulţimilor entuziaste care voiau să-l răpească şi să-l facă rege (cf. In 6,15); nu se opune regelui Irod care îl suspecta ca pe un concurent la tron (cf. Lc 13,31); nu se opune împăratului roman, căruia i-a plătit chiar dajdie (cf. Mc 12,13-17); dar nu refuză actul de credinţă mesianică a lui Natanael, care îi spune: Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel (In 1,49); nu refuză aclamaţiile mulţimii şi mai ales pe cele ale copiilor care îl proclamau drept fiul lui David şi regele lui Israel (Lc 19,38; In 12,13); iar la întrebarea lui Pilat: Tu eşti regele iudeilor? (Mc 15,2; In 18,33-37), răspunde clar că este rege în sens mesianic (cf. In 18,36-37); tâlharului din dreapta crucii sale, care îl recunoaşte rege în sens mesianic, cerându-i un loc în împărăţia sa, îi răspunde: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43); Pilat i-a pus ca document istoric o tăbliţă pe cruce cu inscripţia: Isus nazarineanul regele iudeilor (In 19,19). Isus, prin care toate s-au făcut (In 1,3), a fost recunoscut ca rege de întreg Universul prin aceea că la moartea lui toate s-au zbuciumat: catapeteasma templului se rupe în două de sus până jos, soarele se întunecă, pământul se cutremură, stâncile se despică, mormintele se deschid şi multe trupuri ale drepţilor răposaţi învie (cf. Mt 27,51-53; Mc 15,33); centurionul roman şi cei care îl păzeau au fost cuprinşi de mare spaimă şi au zis: Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Regalitatea cea mai nobilă, cea mai sfântă, cea mai puternică este aceasta care aparţine numai Fiului lui Dumnezeu. Pe aceasta au aclamat-o cei prezenţi la intrarea lui Isus în Ierusalim?

Înviindu-l pe Lazăr, Isus le-a dovedit tuturor în modul cel mai clar posibil că el este Mesia, fiul lui David. Nu se putea să le zboare mintea la regele David, fără să nu-şi amintească şi de împărăţia lui pământească, prosperă, glorioasă, independentă. Ce putea realiza Fiul lui David altceva dacă nu tot o astfel de împărăţie? Evreii visau că Mesia va învia morţii, cu gândul că aceştia vor forma o armată de eliberare înzestrată cu puteri divine, pentru a-i învinge pe toţi duşmanii, şi în primul rând pe asupritorii romani; visau că urmaşii lui Abraham, mulţi ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării, vor domina lumea în veci. Temându-se de propriile lor visuri, arhiereii şi fariseii au zis în faţa Sinedriului: Ce ne facem, căci omul acesta multe semne face? Dacă îl lăsăm aşa, toţi vor crede într-însul şi vor veni romanii şi vor nimici templul şi neamul nostru (In 11,47-48). Pentru aceasta au hotărât să-l omoare pe Isus, dar şi pe Lazăr înviat (In 12,10). Caiafa, marele preot al acelui an, a pecetluit soarta lui Isus prin sfatul său profetic: Este mai bine pentru noi să moară un singur om pentru popor, decât să piară întreaga naţiune (In 11,50). Şi în aceeaşi zi au luat hotărârea să-l ucidă (In 11,5).

Va permite Tatăl ceresc o astfel de crimă împotriva Unsului său?

Şi totuşi, Iuda îl vinde (cf. Mt 26,49); ucenicii îl părăsesc (cf. Mt 26,56); Petru cel viteaz se leapădă de el de trei ori (cf. Mt 26,70-72-74); cohorta, tribunul şi servitorii îl prind, îl leagă, îl târăsc în faţa lui Ana şi Caiafa (cf. In 18,12); sluga arhiereului îl loveşte (cf. In 18,22); este târât în faţa lui Pilat şi învinuit pe nedrept (cf. Mt 27,12-11-31); este biciuit (cf. In 19,1) încoronat cu spini, îmbrăcat cu haină de batjocură, pălmuit (cf. In 19,2-3); i se pune crucea pe umeri, sub povara căreia cade de mai multe ori; este silit să bea vin amestecat cu fiere şi apoi, gol- goluţ, este răstignit în faţa mulţimii şi a acelora care îl insultau (cf. Mt 27,32-44); şi, în sfârşit, moare pe cruce ca ultimul borfaş între doi tâlhari (cf. Mt 36,45-50).

Şi Tatăl? Tace…

Această tăcere de mormânt a Tatălui ne cam revoltă şi parcă ne vine să-i dăm crezare lui Nietzsche, care a exclamat cu satisfacţie iraţională: Gott ist tot, adică: Dumnezeu este mort. Această crimă de proporţii cosmice l-a revoltat şi pe păgânul Clovis, regele francilor. Înainte de a se boteza, ascultând pentru prima dată lectura pătimirilor Domnului, a sărit furios în sus, şi-a tras sabia din teaca de la şold şi a exclamat: Dacă aş fi fost eu acolo cu francii mei! Voia să spună că ar fi împiedicat o astfel de crimă. Şi Tatăl ceresc tace… Nu poate face nimic pentru Fiul său iubit în care, aşa cum declarase în două rânduri în mod solemn, îşi găseşte toată bucuria? (Mt 3,17; 17,5).

A nu înţelege tăcerea lui Dumnezeu înseamnă a cădea în greşeala lui Iuda, a-ţi pierde credinţa. Dacă maşinăria inventată de un savant merge perfect, conform cu toate normele stabilite, ce rost are să intervină? El stă, priveşte, admiră şi se bucură de reuşită. Voinţa Tatălui a fost ca neamul omenesc să fie răscumpărat, mântuit. Fiul său s-a angajat să vină pe pământ, între oameni şi să-i împlinească voinţa, oricât l-ar costa. Drumul este greu, dureros, dar voinţa Tatălui se realizează cu cea mai mare precizie. Isus este maestrul care duce planul la îndeplinirea desăvârşită, depăşind, rând pe rând, toate obstacolele pe care Vrăjmaşul din vechime i le scoate în cale pentru a-l abate de la ţintă. Isus urcă pe Calvar cu fruntea sus, merge la moarte ca un om liber, fără să ţină cont de eroarea judiciară, convins că acest moment este unic în iubirea sa faţă de Tatăl şi mântuitor pentru întreaga omenire, că acest moment este rânduit de Tatăl în mod logic în alcătuirea istoriei în care orice om este chemat să-şi trăiască viaţa pentru alţii, să ia parte la bucuria comunitară a veşniciei într-o unică împărăţie (lectura a II-a). Per aspera ad astra – Prin necazuri se ajunge la stele, dicton valabil pentru orice fel de activitate.

O întâmplare moldovenească auzită din gura unui localnic (Oituz, jud. Bacău), din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Un cetăţean oarecare, numit Ghitiu, nutrea o ură diabolică faţă de Biserică. Şi, ca să-i facă în ciudă, la Miercurea Cenuşii, când toţi posteau, el punea să-i cânte lăutarii, bea, mânca mâncarea cea mai gustoasă din carne de pasăre. Seara, când credincioşii mergeau la biserică pentru Calea crucii, el ducea oasele rămase de la ospăţ, însoţit de muzică, să le îngroape pe o colină din apropierea satului. A venit războiul cu toate tragediile lui; l-au prins nemţii şi l-au dus pe aceeaşi colină, nimeni nu ştie pentru ce anume, dar l-au pus să-şi sape groapa şi când a terminat-o, a fost aşezat pe malul ei şi i s-a tras un glonţ în cap. A fost îngropat alături de bucuria postului său.

Toţi locuitorii au spus: Aici se vede clar mâna lui Dumnezeu!

Pe cine porţi în triumf în inima ta, în viaţa ta, în faptele tale, de acela vei avea parte. Dacă îl porţi pe Isus, de el vei avea parte! Dacă îl porţi pe Satana, cine te va împiedica să nu ai parte de el?

Doamne, tu eşti regele măririi veşnice! Condu-ne la Tatăl, fiindcă tu singur domneşti în inima mea. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin