Predici

La sfârşitul secolului al XVII-lea protestanţii au debarcat în Malabar, încercând să convertească la credinţa lor pe creştinii catolici de aici, evanghelizaţi de sfântul Francisc Xaveriu. Şeful de trib le-a zis: Faceţi minuni mai mari decât părintele nostru Francisc şi vom crede că învăţătura voastră este mai bună decât a lui. El a înviat şase morţi; voi înviaţi zece! În faţa unei astfel de cereri, protestanţii au plecat fără replică. Creştinii din Malabar aveau lumina vieţii, păstrau acea kardiognosie – nevinovăţia pruncului – prin care se poate citi în inimă.

Avem ochi, ca Samuel, vedem înălţimea, frumuseţea, vigoarea omului etc., dar trebuie să învăţăm să privim lumea aşa cum o priveşte Dumnezeu: Domnul se uită la inimă. Efortul de a privi cu ochii Domnului, numai inima omului, constituie o pocăinţă care deschide calea spre fereastra minunilor. Creştinul este uns pentru aceasta: ca să vadă şi să umble în lumina feţei Domnului (cf. In 8,12). Redobândim kardiognosia prin post, rugăciune şi pomană.

Roadele celui care are lumina vieţii sunt enumerate de sfântul Paul: bunătatea, dreptatea, adevărul, împlinirea voinţei divine, osândirea răului (lectura a II-a).

Orbul din naştere, despre care ne relatează evanghelia de azi, vindecat de Isus, îşi dovedeşte frumuseţea inimii prin faptele luminii, prin dreptate şi adevăr.

Orbul vindecat apără pe binefăcătorul său în faţa duşmanilor lui şi le spune: Din veac nu s-a auzit că ar fi deschis cineva ochii celui orb. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic!

Avem curajul să-l apărăm pe Isus în faţa duşmanilor săi care ne ameninţă cu pedepse grele sau chiar cu moartea? Cunoaştem binefacerile lui? Suntem conştienţi că prin Botez ne-a deschis ochii sufletului şi ne-a dat viaţa cea nouă ca să vedem drumul către Tatăl şi să ne bucurăm de viaţa lui?

Orbul vindecat suferă pentru binefăcătorul său: este insultat de farisei cu cuvintele: În păcat te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi? Apoi este izgonit afară din sinagogă, gest care exprimă o excomunicare, un blestem şi cea mai grea afurisenie. Din acest motiv părinţii lui se temeau să spună că Isus este binefăcătorul, ca nu cumva să fie şi ei excomunicaţi.

Avem curajul să suferim pentru convingerile noastre religioase?

Nu ştiu dacă bucuria orbului vindecat a fost mai mare decât durerea de a constata că lumea este oarbă, că este siluit să dea mărturie falsă împotriva evidenţei, împotriva bunătăţii, dreptăţii, adevărului şi carităţii divine! Oamenii văd şi totuşi caută să se convingă că evidenţa îi înşală. Când era orb îl compătimeau ei; acum el vede răutatea din inimile lor şi trebuie să-i compătimească el pe dânşii, să sufere pentru vindecarea lor ca să ajungă la lumina vieţii.

Dacă Isus, pentru suferinţele sale fizice, i-a dat orbului bucuria de a vedea, oare pentru suferinţele sale sufleteşti nu-i va da o bucurie şi mai mare? Întâlnindu-l, Isus îl întreabă: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Cine este, Doamne, a zis vindecatul, ca să cred în el? Isus i-a răspuns: L-ai văzut; şi cel care vorbeşte cu tine, acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne! Şi i s-a închinat lui Isus cu convingerea că este Dumnezeu. Orbul nu-l văzuse pe Isus în momentul când Isus l-a trimis la Siloe să se spele. A crezut, a mers şi s-a vindecat. Acum primeşte o reconfirmare a credinţei sale.

Tu crezi în cuvântul lui Isus şi în dumnezeirea lui? Mergi şi spală-ţi ochii în lacrimi la scaunul de mărturisire a păcatelor şi-l vei vedea pe Dumnezeu sub chipul oricărui om! Vei vedea omul şi te vei închina Dumnezeului nevăzut, dar perceput cu ochii credinţei.

În cele din urmă, fariseii, cărturarii şi bătrânii poporului au trebuit să recunoască faptul că vindecarea orbului a fost o minune dumnezeiască. La mormântul lui Lazăr vor spune: Nu putea el, care a deschis ochii orbului din naştere, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară? (In 11,37). De ce totuşi n-au crezut în misiunea mesianică a lui Isus? Fiindcă aveau capul plin cu ideea că Mesia avea să vină din rândul clasei dominante, de sus, din rândul lor şi nu din pătura de jos care nu poate onora tagma religioasă care singură apără, păstrează, interpretează şi propune Legea; iar ca răsplată a fidelităţii lor faţă de Lege, Mesia îi va elibera de toţi duşmanii şi le va da în stăpânire întreg pământul. Şi apoi, chemaţi la botez de Ioan Botezătorul, nu au răspuns, nu au fost dispuşi să caute nevinovăţia pruncilor, nu i-au putut citi în inimă. Dar, aşa cum le-a apărut Isus, ca Fiul tâmplarului din Nazaret, om din tagma de jos care îndrăzneşte să-i dojenească pe ei, care se arată ca unul mai presus de Lege şi nu respectă sâmbăta, spălăturile rituale, mănâncă şi bea cu păcătoşii etc. unul ca acesta nu poate fi Mesia. Ei voiau un Mesia după pofta inimii lor, aşa cum şi-l zămislise mintea lor pentru interesele lor. Dar când Isus, nu numai că nu ţine cont de mentalitatea lor, ci chiar îi declară orbi, că au ca tată pe Satana, că nu sunt fiii lui Abraham decât după trup dar nu după credinţă, că nu înţeleg cele scrise de Moise şi de Psalmi, le zdruncină convingerile şi ei, în replică, se încăpăţânează şi mai mult în orbirea sufletească, urmărind să-l dea morţii.

Un mare scriitor francez, dar tot atât de mare necredincios, întrebat: Ce ai face, dacă totuşi ai vedea o minune, a răspuns: M-aş duce acasă, m-aş culca şi mi-aş pune gheaţă pe frunte, convins fiind că am febră. Un altul, mă abţin de a-i da numele, şi-a confirmat orbirea sufletească prin fraza următoare: Chiar dacă mi s-ar aduce documente cu argumente în favoarea catolicismului aşa încât să se poată face un covor de aici şi până la Roma, tot n-aş îmbrăţişa adevărul catolic. Despre astfel de oameni a spus Isus: Ceasul vostru este ceasul întunericului (Lc 22,53); şi Iob: Ziua în amiaza mare dau de întuneric şi umblă ca pe timp de noapte în ceas de zi (5,14). A rămâne nesimţitor în faţa minunilor înseamnă a avea inima plină de arginţi ca Iuda Iscarioteanul, în al cărui suflet dictau patimile. De aceea a spus sfântul Augustin: Nimeni nu este necredincios, afară de cel desfrânat. Iar marele cugetător francez, Blaise Pascal, convertit în urma vederii unei minuni săvârşite cu un spin din coroana Mântuitorului asupra unui ochi distrus al unei călugăriţe, a spus: Dacă vrei să fii convins de adevărurile veşnice, nu trebuie să multiplici argumentele, ci să-ţi învingi patimile. Tocmai trăirea acestei tensiuni, de a învinge pornirile rele din propria fiinţă, constituie o componentă a postului care îi place Domnului.

Doctorul Dozous din Lourdes, sceptic în cele religioase, auzind despre minunile şi apariţiile sfintei Fecioare de la stânca Massabielle, merge la faţa locului convins că toate sunt poveşti, fantezii, născociri umane sau, în cazul cel mai bun, fenomene naturale interpretate în sens mistic. Vrând să combată, cercetează în amănunţime fiecare semn miraculos şi ajunge la convingerea că Dumnezeu există şi îşi dovedeşte prezenţa în lume prin fapte minunate. El scrie o carte intitulată în mod sugestiv: Am crezut, fiindcă am văzut. Lui, şi nu numai, i se pot aplica înseşi cuvintele spuse de Isus lui Toma: Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut (In 20,29).

Domnul se uită în această clipă la inima mea şi a ta. Ce vede în ea?

Dar eu pot vedea caritatea în inima lui Isus, care nu-i altceva decât inima Tatălui ceresc?

Dă-mi, Doamne, nevinovăţia pruncilor ca să pot privi în inimile oamenilor şi acolo să te găsesc pe tine! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin