Predici

Din orice chin, afară de cel din iad, se naşte o minune şi din ea se descoperă chipul lui Dumnezeu.

Ercole Andreazzi (Lugano din Italia), mort de TBC în sanatoriul din Leysin în anul 1930, a fost crescut într-un mediu liberal, anticlerical. Tatăl său, dentist de profesie, a voit să-i dea o educaţie atee riguroasă. În anul 1924, Ercole se afla la Milano, urmând Politehnica spre a deveni inginer. Senin, vesel şi sănătos, se lăuda printre studenţi: Sunt mulţumit că sunt ateu. Boala îl sileşte să-şi întrerupă studiile şi să meargă la un sanatoriu. Aici o întâlneşte pe domnişoara Pina Piccioli, bolnavă şi ea tot de TBC, cu studiile terminate, dar foarte credincioasă. Cu credinţa ei plină de bunătate şi iubire a reuşit să-l convertească. Primeşte prima sfântă Împărtăşanie şi devine un apostol pentru tatăl său. Iată ce i-a scris într-o bună zi: Dorinţa mea cea mai vie este ca tu să primeşti şi să trăieşti credinţa. Altădată, arătând o fotografie unui prieten de când era student, i-a zis: Sunt chiar eu. Atunci nu ştiam nimic, nici chiar că sunt ignorant. Acum sunt bolnav şi nu voi avea niciodată ceea ce doream atunci. Dar l-am găsit pe Dumnezeu. Mi se părea, când eram ateu, că religia catolică este o jignire adusă libertăţii individuale, că te face sclavul anumitor dogme, dar acum îmi dau seama că ea mi-a adus adevărata libertate de care odinioară eram atât de mândru, dar care, de fapt, nu era decât o sclavie a instinctelor, pe când adevărata libertate constă în a urma învăţătura creştină, fiindcă numai aşa se eliberează şi se întăreşte acela care este cu adevărat suflet şi duh, pe care Dumnezeu l-a pus în noi şi este cel mai aproape de el (G. Ernani, Un uomo, una donna e Dio). Era necesar un chin, o suferinţă, ca să se nască o minune, o convertire de care se bucură şi îngerii cerului mai mult decât de nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de convertire (cf. Lc 15,10).

Din setea poporului ales se naşte minunea apei din stâncă (lectura I-a), iar din setea lui Isus de la fântâna lui Iacob se naşte femeia apostol, samariteana şi toţi acei pe care ea i-a adus la Isus şi au crezut în el (lectura a III-a) formând un nucleu bisericesc de valoare. Din foamea poporului s-a născut minunea manei din pustiu şi învăţătura ei minunată: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt 4,4), care i-a adus lui Isus prima victorie asupra Ispititorului, prima victorie a spiritului asupra materiei, semnul unei vieţi noi care se va instaura în noul popor al lui Dumnezeu.

Ce minune se poate naşte din setea şi foamea noastră, din postul nostru de bunăvoie?

Dacă din suferinţele involuntare ale setei a ieşit apa din stâncă, fiindcă au stors mila lui Iahve, dacă din foamea involuntară a ieşit mana, dacă dintr-un TBC involuntar s-a născut un sfânt, dintr-un post voluntar, dintr-o rugăciune, dintr-o pomană, dintr-o suferinţă involuntară dar acceptată din iubire ca venind din mâna Tatălui, oare ce minune poate ieşi?

Sfântul Paul ne-o descrie clar: Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (lectura a II-a).

Ce face în noi Duhul Sfânt?

Afară de faptul că numai prin el noi îi putem spune lui Dumnezeu Abba-Tată (Gal 6,4), el creează în sufletul omului o dorinţă nouă şi oferă şapte daruri ca mijloace pentru a o realiza: dorinţa vieţii veşnice care are la bază credinţa, speranţa şi iubirea.

Duhul Sfânt din suflet îl ajută pe cel credincios să-l cunoască tot mai bine pe Cristos, să se identifice cu el în a-l preamări pe Tatăl. Cunoaşterea lui Cristos nu este un rezultat al studiului sau al ştiinţei. Apostolii, care au trăit totuşi câţiva ani alături de Isus, nu au ajuns la o cunoaştere adevărată a Învăţătorului lor decât la Rusalii. Prin studiu şi meditaţie putem ajunge la cunoaşterea lui Buddha, Confucius etc., dar pentru a ajunge la cunoaşterea lui Isus numai Duhul Sfânt ne poate susţine ca să ajungem la cunoaşterea adevărului şi prin el să putem da mărturie (cf. In 15,26).

Mai există un adevăr în cunoaşterea lui Isus care nu se potriveşte cu confuzia timpului nostru. Evanghelia după sfântul Ioan vorbeşte despre cei care sunt născuţi din Dumnezeu (In 1,12-13). A-l cunoaşte pe Isus aşa cum vrea Dumnezeu înseamnă a porni de la Isus, nu de la om. Omul, care porneşte la cunoaşterea lui Isus de la el însuşi, nu se poate înălţa la nivelul cunoaşterii prin credinţă (Achile Degeest). Numai Duhul Sfânt este acela care ne zămisleşte cunoaşterea şi ne ajută să ne naştem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, cu capacitatea de a-l cunoaşte pe Isus Cristos, adică de a trăi viaţa cea nouă prin el, fiindcă numai el o are în toată plinătatea omenirii şi dumnezeirii într-o singură persoană divină. Numai în acest caz omul credincios poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20). Viaţa nouă este cunoaşterea autentică a lui Isus şi ea este opera Duhului Sfânt.

După cum ne dăm seama, iubirea lui Dumnezeu nu rămâne exterioară omului, dar pătrunde în adâncul, în însăşi esenţa sufletului nostru prin Duhul Sfânt şi aici face să apară, aşa cum ne asigură Mântuitorul însuşi, un izvor de apă vie, după asemănarea lui Dumnezeu, precum a prezis şi profetul Ieremia (2,13). Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu însuşi ar fi mort, ar fi un cadavru spiritual infinit, dar prin Duhul Sfânt el se revarsă, umple inimile credincioşilor cu Isus, umple universul cu noi fiinţe şi face fericită veşnicia celor din cer.

Prin darul Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl îşi arată adevărata faţă de tată, de iubire şi ne dă ceea ce are mai scump, ne dă sufletul din sine.

Noi ce suntem în stare să-i dăm în schimb?

Oamenii au cerut apă şi pâine prin revoltă împotriva lui şi Dumnezeu le-a dat.

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume pentru a cerşi cu blândeţe şi cu cea mai profundă smerenie un pahar cu apă – Dă-mi să beau - şi a trebuit să aştepte cu răbdare până să primească apa de la femeia samariteană. În schimb, Isus i-a dăruit apa vie, darul Duhului Sfânt, care a umplut-o de bucurie, de o bucurie debordantă, care s-a revărsat şi peste samaritenii din jurul ei.

Postul ne cere, nu numai să renunţăm, dar să ne şi forţăm pentru a lărgi inima noastră ca, primindu-l pe Duhul Sfânt, să avem de unde să împărţim darurile lui şi celor din jur pentru a fi fericiţi în viaţa cea nouă. Cristos însuşi rabdă de sete de bunăvoie şi renunţă la hrana adusă de apostoli, ca lărgindu-şi sufletul său omenesc, primind iubirea Duhului, să o reverse din belşug asupra samaritenilor. Mulţi samariteni din oraşul acela au crezut în Isus, pentru cuvântul femeii: “Mi-a spus tot ce am făcut”.

Recunoaşterea păcatelor: Mi-a spus tot ce am făcut este o acţiune apostolică. Prin recunoaşterea păcatelor sale, samariteana deschide samaritenilor calea spre Cristos. O spovadă bună poate obţine, nu numai o reconciliere personală, dar şi pentru mulţi alţii o lumină călăuzitoare spre Isus.

Şi încă ceva deosebit care ne determină să ne întrebăm: De ce Isus spune numai samaritenei: Eu sunt Mesia? Au încercat cărturarii, fariseii şi arhiereii, ba chiar ucenicii săi şi alţii să-i smulgă această mărturie şi n-au reuşit. Samariteana nu-i cere, ci îi spune doar: Ştiu că vine Mesia, care se numeşte Cristos; când va veni, el ne va spune toate, şi Isus îi zice: Eu, care vorbesc cu tine, sunt acela. Care este secretul acestei destăinuiri? Samaritenii se duşmăneau cu iudeii. Isus, ca iudeu, nu avea nici o şansă să le vestească mântuirea, nu-l acceptau. Acolo unde n-a avut acces Isus, a avut femeia samariteană care i-a deschis calea. Iubirea divină găseşte întotdeauna mijlocul cel mai potrivit pentru a le duce şi duşmanilor vestea cea bună. Isus o câştigă pe samariteană de partea sa prin smerita cerere de a-i da să bea. Comportamentul lui Isus ne vădeşte că pe duşmani îi putem câştiga numai prin smerenie.

Trebuie să postim cu smerenie, ca să găsim calea împăcării cu toată lumea, chiar şi cu duşmanii, fiindcă acesta şi numai acesta, Isus, el singur este mântuitorul lumii.

pr. Anton Dancă Ritul latin