Start > Ritul latin > Coboară și urcă

Coboară și urcă

26 November 2007
1,098 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a din Post (Anul A)

Sfântul Leonard de Porto Maurizio spune că într-o chilioară întunecoasă ca un mormânt trăia un sfânt călugăr în posturi aspre și rugăciuni prelungite până târziu în noapte; nu rareori se biciuia până la sânge. Câteva persoane din lume, venind în vizită, i-au spus: Cum poți rezista, trăind în felul acesta? Noi n-am rezista nici măcar o zi. Călugărul le-a zis: Apropiați-vă de fereastra chilioarei și veți înțelege! Privind, vizitatorii au zis: Departe, departe se vede un colțișor de cer cât o palmă. Călugărul: Tocmai acel colțișor de cer mă face să rămân statornic în jertfele mele. Ori de câte ori tristețea mă încearcă, arunc o privire pe fereastră și văd cerul. Ah, cerul! Paradisul pe care îl aștept îmi dă putere și curaj.

Raiul este locul de fericire veșnică și desăvârșită și, adaug eu: unde oamenii devin îngeri.

Ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc (1Cor 2,9).

Un crâmpei din fericirea Paradisului au gustat cei trei apostoli – Petru, Ioan și Iacob – pe muntele Tabor, când Isus s-a schimbat la față, devenind mai strălucitor decât soarele și hainele sale mai albe ca zăpada, Petru spunând în neștire: Învățătorule, bine ne este nouă să fim aici; de aceea să facem trei colibe, ție una, lui Moise una și lui Ilie una (Mc 9,5).

Este atât de mare fericirea paradisului, ne spune sfântul Augustin, încât se poate doar câștiga, dar nu se poate descrie. Sfântul Grigore cel Mare, adaugă celor spuse de sfântul Augustin: Cea mai mare fericire de pe pământ, în comparație cu cea din rai, poate fi asemănată cu moartea. Datorită acestei mărimi inefabile, sfântul Vincențiu Ferrer spune: Toate chinurile martirilor n-ar merita-o nici pentru o oră. Pentru acest colț de rai ofta sfântul Cafasso: Ah, paradis! Cine se gândește la tine nu mai cunoaște oboseala.

La acest colț de rai să ne gândim și noi în timpul postului și nu ne vom plânge niciodată că este prea greu!

Chemarea la fericirea veșnică este cel mai mare dar făcut omului de Dumnezeu.

Abraham a fost chemat pe gratis să devină părintele unui popor numeros și prin el să fie binecuvântate toate neamurile pământului (lectura I-a).

Această chemare ne dezvăluie adevărata față a lui Dumnezeu: bunătatea și caritatea. Nu putem ajunge să-i contemplăm strălucirea cerească, dacă nu ne obișnuim pe pământ să-i contemplăm bunătatea și iubirea!

Sfântul apostol Paul îi descrie lui Timotei această bunătate și caritate. Ucenicul Timotei înțelege chemarea și se angajează trup și suflet pentru apostolat, pentru biruința vieții asupra morții.

În strălucirea feței lui Isus Cristos de pe Tabor, Tatăl ceresc ne-a adresat și nouă o sfântă chemare la viață, la fericire, la strălucirea Fiului său, zicându-ne: Pe dânsul să-l ascultați!

Superioritatea chemării noastre, față de cea a lui Abraham, este evidentă. Postul vrea să pună în evidență ascultarea noastră, pentru ca să fim o dată pentru totdeauna în strălucirea feței lui Cristos, asemenea lui Moise și Ilie. Tatăl ceresc ne-a dezvăluit strălucirea feței Fiului său, care a umplut de fericire cerească pe cei trei apostoli, fiindcă Fiul s-a făcut ascultător față de Tatăl până la moarte și încă moartea pe cruce. Această chemare la ascultare, pe care ne-o adresează Tatăl, este în fapt chemarea la împărtășire din lumina Fiului. Din acest motiv, ascultarea față de învățătura lui Isus trebuie să fie buletinul nostru de identitate creștină: lumina. Aceasta este voința Creatorului: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri (Mt 5,16).

Când Isus a spus ucenicilor săi pentru prima dată că va merge la Ierusalim, ca să îndure multe, să fie ucis și a treia zi să învie, Petru l-a luat la o parte și a început să-l mustre cu asprime, să-i scoată din cap asemenea gând sinistru. Isus l-a mustrat pe Petru și mai aspru: Pleacă, satană! Tu nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt 16,21-23). Petru este numit satană, fiindcă a uitat ceea ce Tatăl i-a descoperit și ceea ce el a mărturisit: Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu (Mt 16,16). Ca să nu mai cadă în aceeași ispită, ca să nu mai primească același reproș, Tatăl îi oferă lui Petru posibilitatea de a vedea în slavă ceea ce mărturisise: pe Fiul lui Dumnezeu, cu porunca: Pe dânsul să-l ascultați! Coborând de pe Tabor, Isus spune celor trei vizionari: Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morți (Mt 17,9). Amintind de înviere, le reamintește pentru ce se îndreaptă spre Ierusalim. De data aceasta, Petru nu-l mai ia la o parte, nu-l mai dojenește, fiindcă a înțeles că strălucirea învierii se dobândește prin multe suferințe, printr-o totală ascultare, a înțeles că la ceea ce au renunțat ei, urmându-l pe Isus, este un nimic în comparație cu ceea ce a lăsat Isus în ceruri, venind pe pământ, și ce este gata să lase, chiar viața pământească, pentru a ajunge iar la ceea ce are în ceruri. Datorită acestei convingeri cu care Isus se îndrepta spre Calvar, Petru va mărturisi la Cina cea de Taină că îl va urma pe Isus și nu se va lepăda de el, chiar dacă toți ceilalți îl vor părăsi. Dar, când s-a convins că puterile sale nu valorează nimic în fața morții, când s-a convins că numai ascultarea față de Isus îi aduce darul statorniciei, și-a plâns păcatul cu lacrimi amare. Va spune mai târziu primilor creștini, îndemnându-i să rămână statornici în ascultarea lui Cristos: Fiii mei, viața veșnică nu-i o poveste. Ne-a descoperit-o Domnul nostru Isus Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu. Eu cu ochii mei l-am văzut transfigurat în slava Tatălui, cu urechile mele am auzit glasul care îl proclama drept Fiu iubit al lui Dumnezeu. Eu însumi am auzit acel glas când eram cu el pe muntele cel sfânt (2Pt 1,16-18).

Cunoscându-l pe Isus transfigurat și urmând chemarea Tatălui de a ne asemăna cu el prin ascultare, dobândim strălucirea învierii și gloria vieții veșnice.

Dar cum îl ascult eu pe Isus? Cum îl urmez?

A coborî de pe Tabor înseamnă că nu ajunge numai să postim, adică să renunțăm la acele plăceri legitime, permise în afara timpului de post, dar trebuie să ne angajăm total spre a dobândi libertatea sufletului și binele societății, renunțând chiar la comoditatea pe care o căutăm prin post: Doamne, ce bine ne simțim aici! Să facem trei colibe… Ceea ce ar fi echivalent cu a spune: Ce bine mă simt! M-am înfrânat, m-am rugat, am dat de pomană. Iată că îl am pe Dumnezeu dator, îl am la mână pentru multă vreme. De acum încolo îmi pot permite și eu ceea ce îmi cere inima!

Adevărata chemare a creștinului pe pământ nu este de a căuta în cele sfinte o automulțumire, comoditate, stare de relaxare etc. ci mai degrabă o stare de agitație continuă, starea de nemulțumire față de puținul realizat și de multul rămas de făcut; starea creștinului este de a fierbe ca mustul până va deveni vinul plăcut de la masa Mielului, adică vinul cel nou, care trebuie să fim noi. Chemarea noastră creștină este de a coborî cu Isus de pe Tabor și de a urca împreună cu el Calvarul: Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze! (Mt 16,24). Pentru Isus a fost mai greu coborâtul de pe Tabor, ieșirea din strălucirea dumnezeiască, echivalent cu acel: M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia aceluia care m-a trimis (In 6,38), decât urcarea Calvarului, fiindcă urcând Calvarul avea în față Taborul ceresc, despre care a spus: Mult am dorit să mănânc acest Paște cu voi înainte de pătimirea mea (Lc 22,15). Da, mă duc să vă pregătesc un loc. Voi veni din nou și vă voi lua cu mine, ca și voi să fiți acolo unde sunt eu (In 14,3).

Calvarul era drumul cel mai scurt spre Tatăl, drumul eliberării, pe care Isus, plecând de la Cina cea de Taină, a pășit cântând psalmi de laudă (cf. Mt 26,30). Când a mai cântat Isus? Este pentru prima dată când se menționează în Scripturi că Isus a cântat.

Isus singur este și trebuie să rămână secretul puterii noastre de coborâre (de renunțare la cele permise) și de urcare (spre cele care ne chinuie trupul) spre slava învierii.

Sfântul Carp, episcop din Asia Mică, bătrân și slab, a fost răstignit pe cruce fiindcă nu voia să se lepede de Isus. Deși suferea cumplit, păstra totuși un zâmbet ceresc pe buze. Ce te face să zâmbești? l-a întrebat călăul intrigat. Văd slava lui Dumnezeu și inima îmi tresaltă de bucurie, răspunse vrednicul martir.

Doamne, ajută-ne ca, prin postul de fiecare zi, să ajungem o dată în slava ta cerească! Amin.

Ritul latin