Predici

Deşi au trecut mai mulţi ani de la naşterea şi până la botezul lui Isus, ziua de azi este pusă de Biserică în rândul sărbătorilor de Crăciun. Explicaţia ne-o dă sfântul Maxim, episcop de Torino. El spune: La Crăciun, Isus se naşte în peştera din Betleem pentru viaţa trupească, pământească, materială; este învelit în scutece şi culcat în iesle. Azi, la botez, se naşte pentru viaţa publică, pentru activitatea spirituală, pentru trăirea vieţii divine; aşezat în apa Iordanului, învelit în vocea Tatălui şi sub acoperământul aripilor Duhului Sfânt apărut sub chip de porumbel, este în centrul atenţiei pentru cer ca Fiu al Tatălui şi pentru pământ ca izvor al bucuriei.

Atât naşterea, cât şi botezul, pentru Isus au fost două momente istorice alese pentru a se revela oamenilor.

Pentru a înţelege ceea ce a voit Isus să ne înveţe prin ritualul botezării sale în Iordan, este necesar să cunoaştem semnificaţia acestui act public. Astfel: la începutul creaţiei Dumnezeu a intenţionat şi chiar a început să se reveleze omului ca un singur Dumnezeu în trei persoane în viaţa sa intimă. Intenţia se vădeşte din cuvintele: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (Gen 1,26). Dar, dat fiind faptul că omul a păcătuit atât de repede după ce a fost creat, n-a mai fost capabil să primească, să înţeleagă şi mai ales să trăiască descoperirea misterului unui singur Dumnezeu în trei persoane. Era nevoie de un har deosebit pentru a-l face capabil să reprimească şi să cunoască acest mister al vieţii divine, unic izvor al fericirii depline. Venirea lui Isus în lume este harul care ne duce la acceptarea, cunoaşterea şi trăirea adevărului Preasfintei Treimi, care ne dă o viaţă nouă. Botezul lui Isus este grăitor în această privinţă. Şi, după cum spune Stagiritul (Aristotel din Stagira): Acela este mai aproape de adevăr care cunoaşte semnificaţia profundă a cuvintelor, să încercăm mai întâi să înţelegem termenii.

Cuvântul botez derivă din verbul grecesc baptein – baptizein, care înseamnă a scufunda, a spăla. Prin urmare, botezul este o scufundare în apă, o scăldătoare, o baie, o spălare. Simbolismul apei, ca semn al curăţirii şi al vieţii, este foarte frecvent în istoria religiilor şi se întâlneşte chiar şi în misterele păgâne. De unde provine această conştiinţă comună asupra importanţei apei în viaţa materială şi mai ales în cea spirituală a omului? Desigur, în primul rând, de la originea comună a tuturor oamenilor. Citim în cartea Genezei: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Pământul era gol. Întunericul era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor (1,1-2). Rolul Duhului de deasupra apelor a fost dublu: înlăturarea întunericului şi să dea sămânţa vieţii în ape. Germenele vieţii a apărut pentru prima dată în ape (cf. Gen 1,20). Apa, sub acţiunea Duhului lui Dumnezeu, devine suportul vieţii. Viaţa devine lumina lumii. Fără viaţă, totul ar fi rămas în întuneric. Viaţa este lumină din Dumnezeu, de aceea tot ceea ce iese din apă vine de la Dumnezeu şi este sfânt.

Când omul a simţit povara întunericului din cauza păcatului, a încercat să revină la început, să scoată viaţa din apă spre a se lumina, dar a uitat de Duhul lui Dumnezeu.

Funcţia de curăţire prin apă este foarte accentuată în Vechiul Testament. În special apare în câteva evenimente ale istoriei sacre considerate drept o prefigurare a Botezului. De exemplu, sfântul Petru vorbeşte despre potop ca despre un Botez (cf. 1Pt 3,20), iar sfântul Paul despre trecerea Mării Roşii (1Cor 10,1). În numeroase cazuri de întinare, Legea impunea spălări rituale care curăţă şi dau omului posibilitatea de a lua parte la actele de cult (cf. Num 19,2-20; Dt 23,10). Profeţii au prevestit o bogăţie de ape curăţitoare de păcate (cf. Zah 13,1) şi Ezechiel asociază acestei purificări escatologice, ca un har deosebit, acţiunea Duhului Sfânt (cf. Ez 36,24-28). Iudaismul de după exil multiplică numărul curăţirilor rituale prin apă, care devin extrem de minuţioase şi, din această cauză, capătă o importanţă deosebită, dând fariseilor contemporani lui Isus ocazia unui formalism condamnabil (cf. Mc 7,1-5). La început aceste practici simbolizau curăţia inimii şi, dacă erau unite cu un sentiment de căinţă, o puteau obţine, însă cu timpul au degenerat în fariseism. Semnificativ era ritualul botezului practicat de rabini cu prozeliţii în perioada premergătoare Noului Testament. Păgânii, care doreau să îmbrăţişeze legea lui Moise şi aderau la naţionalitatea israeliană, erau supuşi acestui ceremonial (cf. Mt 23,15). Se pare că unii considerau acest botez la fel de necesar ca şi circumciziunea.

Băile rituale erau frecvente şi la esenieni, după cum relatează istoricul Iosif Flaviu; mai ales în comunităţile din Damasc şi Qumran. Esenienii erau o grupare religioasă iudaică, apărută după farisei, ca ramura cea mai fidelă pentru păstrarea purităţii morale; ei constituiau un fel de monahism şi erau împotriva Căsătoriei. Pentru ca o persoană să poată face parte dintre esenieni, ea trebuia supusă ritualului băii, dar numai după o lungă perioadă de noviciat de verificare a sincerităţii convertirii. O dată admis, esenianul se supunea zilnic ritualului băii, semnificând efortul de a duce o viaţă curată. Fiecare se scufunda de unul singur în apă, în timp ce penitenţii care se prezentau la Ioan Botezătorul primeau botezul din mâinile sale o singură dată pentru totdeauna.

Botezul lui Ioan poate fi comparat cu cel al rabinilor aplicat prozeliţilor şi care introducea pe om în rândul fiilor lui Israel, fiindcă el, adică botezul lui Ioan, realiza un fel de asociere a adevăraţilor urmaşi ai lui Abraham (cf. Mt 3,9), adică la restul sfânt al lui Israel abia sustras mâniei lui Dumnezeu (cf. Mt 3,7.10) şi care era în aşteptarea lui Mesia, care trebuia să apară în lume din clipă în clipă. În felul său, botezul lui Ioan este unic, dat în pustiu, în vederea întâlnirii teofanice, după împlinirea pocăinţei şi primirea iertării (cf. Mc 1,4 ş.u.). Botezul lui Ioan cuprindea în sine o mărturisire a păcatelor şi un efort spre a realiza o convertire definitivă, ceea ce avea să se realizeze doar prin Mielul lui Dumnezeu care va lua asupra sa păcatele lumii şi va pecetlui efortul prin har. Ioan punea accentul pe curăţia morală şi nu a cerut vameşilor şi soldaţilor să-şi părăsească funcţiile, ci doar să fie cinstiţi, corecţi, drepţi (cf. Lc 3,10-14).

Botezul lui Ioan stabileşte doar o acţiune tranzitorie, provizorie: este un botez cu apă, pregătitor pentru botezul mesianic cu Duhul Sfânt şi cu foc (cf. Mt 3,11 ş.u.; Fap 1,5; 11,16; 19,3 ş.u.) constituind curăţia supremă (cf. Ps 51) care va inaugura în lume o împărăţie nouă printr-o viaţă nouă, cea zămislită de la Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria, a cărei perspectivă se confundă cu judecata de pe urmă şi cu trecerea la viaţa îngerească. De fapt, darul Duhului Sfânt trimis de Mesia glorificat se va distinge de judecata finală, după cum spune Ioan Botezătorul: Eu vă botez cu apă, dar vine cel care este mai tare decât mine. Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, a cărui lopată este în mâna lui, ca să curăţe aria şi să adune grâul în hambare, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc 3,16-17).

Botezul lui Ioan constituie un moment în istoria lumii în care Dumnezeu îşi arată grija sa părintească de redresare a neamului omenesc.

Lectura I-a de la Liturgia cuvântului de azi ne arată cum Dumnezeu însuşi îşi alege o persoană şi o înzestrează cu daruri alese, îi încredinţează o misiune deosebită: mântuirea tuturor popoarelor; în acest scop îi dă cunoaşterea adevăratului spirit al legii, care este iubirea; îi dă capacitatea de a lumina conştiinţele prin suferinţă şi răbdare.

Lectura a II-a ne dezvăluie identitatea persoanei din prima lectură: Isus. Toată viaţa lui Isus a fost orientată spre bine; legea supremă a vieţii sale a fost împlinirea voinţei lui Dumnezeu, fiindcă la baza oricărui act mântuitor stă mereu iniţiativa lui Dumnezeu-Tatăl, iniţiativă izvorâtă din iubirea sa infinită, datorită căreia cheamă, formează, susţine, ajută, însufleţeşte, întăreşte, luminează etc. Dar toate acelea le face prin slujitorii săi, ca fiecare om să-şi dea seama de necesitatea mântuirii personale şi colective. Cere colaborare conştientă şi responsabilă ca, folosindu-se de propria libertate, omul să se poată bucura cauzal de realizarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Isus, deşi Fiu al lui Dumnezeu, s-a comportat ca om: a postit, s-a luptat cu Ispititorul, a muncit, a suferit de foame şi de frig, s-a rugat, s-a bucurat, a plâns, a obosit şi a flămânzit şi chiar a murit ca orice om. Ca om s-a prezentat la botez în virtutea unui misterios trebuie: aşa trebuie să împlinim tot ceea ce este drept, care nu poate fi separat de acel trebuia să pătimească Cristos toate acestea şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26).

Trebuia să împlinească voinţa Tatălui, să-i dea posibilitatea să se reveleze atât pe sine cât pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt; să se reveleze în misterul vieţii intime: Acesta este Fiul meu iubit în care îmi aflu toată bucuria. Este predica esenţială şi cea mai scurtă asupra lui Acesta este, adică existenţa însăşi este prezentă pentru a-i trece pe oameni prin botezul Iordanului. Când l-a trimis pe Moise în Egipt să-i scoată pe fiii lui Israel din robie şi, trebuind să-i boteze în Marea Roşie, Iahve i-a spus lui Moise: Dacă te vor întreba cine te-a trimis, să le spui: “Cel ce este m-a trimis la voi” (Ex 3,14). Acum, Cel ce este, este prezent, nu prin Moise, nici prin Ioan Botezătorul, ci prin Fiul său, prin esenţa şi existenţa divină, care, din acest moment, uns cu Duhul Sfânt, devine profet, preot şi rege (lectura I-a). Tatăl îşi găseşte în el toată bucuria, deoarece el le va da oamenilor viaţa cea nouă, îi va mântui, va forma din ei o împărăţie pentru care s-au deschis cerurile.

Acelaşi trebuie pune în evidenţă şi necesitatea Botezului nostru, fără de care viaţa cea nouă nu poate prinde rădăcini, nu se poate dezvolta şi nu poate aduce roade. Nici o altă taină nu putem primi, dacă mai întâi nu am primit Botezul. În anul 1640 sfântul Petru Claver, misionar în Africa, a fost chemat de urgenţă la patul de moarte al unei sclave. A ajuns prea târziu, murise. Sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat. După un timp, observă că moarta se mişcă şi, după ce s-a ridicat în şezut, a spus: Cât sunt de obosită! Sfântul a întrebat-o: Pentru ce eşti atât de obosită? Ea îi răspunde: Mă aflam aproape de o grădină foarte frumoasă. Voiam să intru, dar un copilaş m-a întors înapoi, spunându-mi că nu sunt botezată. M-am întors aici. Nu ştiu ce să spun mai mult. Mă simt tare obosită! Sfântul Petru Claver, crezând că este vorba doar de un vis, deoarece o cunoştea că se spovedise de mai multe ori la el şi se împărtăşise, voi să o mărturisească, dar ea s-a opus, zicând: Nu, nu; vreau Botezul! Stărui să i se dea acest sacrament. Însăşi stăpâna ei a confirmat că sclava de mai bine de douăzeci de ani primea sfintele taine. Inspirat de Dumnezeu, Petru Claver a botezat-o. Îndată după Botez, sclava a murit fericită. Minunea a fost confirmată cu jurământ de stăpânul sclavei, ofiţer superior în Cartagina, la procesul de beatificare a lui Petru Claver.

Îngenunchind înaintea lui Ioan Botezătorul, Isus a înţeles să omagieze toată truda înaintaşilor săi, pe ogorul propăşirii spirituale. Din zbuciumul trecutului, el vrea să păstreze scânteia spiritualităţii, ca să o transmită viitorului sub formă de vâlvătaie, ca să lumineze cărările omenirii spre limanul adevăratei fericiri. Aşa se cuvenea şi aşa trebuia să se împlinească dreptatea. El dă la o parte cenuşa trecutului, dar păstrează cu grijă scânteia spiritualităţii, agonisită cu atâta trudă şi jertfe fără număr în decursul mileniilor. El dărâmă alcătuiri vechi, care aveau temelii şubrede, dar respectă tradiţia spirituală a profeţilor (Sterie Diamandi, Viaţa lui Isus).

Şi pe noi Botezul ne angajează la această sfântă misiune!

pr. Anton Dancă Ritul latin