Start > Ritul latin > Viața familiei în Domnul

Viața familiei în Domnul

26 November 2007
1,431 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica I-a după Crăciun - Sfânta Familie (Anul A)

Biserica a fost inspirată când a pus solemnitatea Preasfintei Familii în prima duminică după Crăciun. Crăciunul ne dă prilejul să vorbim despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, despre pruncul Isus; Anul Nou ne oferă posibilitatea de a vorbi despre preacurata Maria ca născătoare de Dumnezeu; dar și sfântul Iosif a avut un rol de colaborator însemnat în opera răscumpărării, fiindcă lui i-a spus solul ceresc: Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, logodnica ta, deoarece ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Mt 1,20-21). În acest fel l-a rânduit Dumnezeu drept cap al Preasfintei Familii. Vom înțelege mai bine măreția acestei Familii, dacă ne îndreptăm privirea spre capul ei.

Primii creștini aveau convingerea, după cum ne relatează sfântul Ambrozie (Car. II Ofic. c. 29) că lucrurile lor cele mai de preț pot fi păstrate în siguranță numai acolo unde Dumnezeu le încredințează pe ale sale: episcopilor și preoților. Evreii le încredințau preoților de la templul din Ierusalim. Obligația de a păstra un lucru încredințat are în sine ceva sfânt. Tatăl ceresc își încredințează Fiul preacuratei Maria; Sfântul Duh își încredințează mireasa sfântului Iosif; Isus se încredințează ambilor – lui Iosif și Mariei – spre a fi apărat, hrănit, îmbrăcat, învățat, crescut, obligându-se să le spună tată și mamă, să le fie supus și ascultător. În acest fel sfântul Iosif devine un paznic secret al tainelor mântuirii. În vederea împlinirii cu sfințenie a misiunii încredințate, Iosif a fost înzestrat în chip special de Creator cu o curăție trupească și sufletească vrednică de invidiat chiar și de îngerii care s-au angajat să-i slujească în împrejurările dificile ale vieții lui de pe pământ. Numai bogăția harurilor și plinătatea darurilor Duhului Sfânt l-au făcut bărbat drept.

Grija sfântului Iosif de a păstra comoara, curăția, harul și darurile prin care a devenit bărbat drept, l-au făcut vrednic de a fi capul Preasfintei Familii, de a se căsători cu cea mai curată dintre creaturi, cu Maria din Nazaret.

În orice Căsătorie care se încheie între doi tineri găsim trei lucruri: 1) contractul, înțelegerea; mai întâi se realizează verbal și apoi în scris, prin care cei doi decid în mod liber să-și aparțină unul altuia în mod exclusiv; 2) iubirea care cimentează contractul și 3) copilul care îi leagă pe ambii cel mai mult și care dă durabilitate iubirii.

Dacă luăm pe rând aceste trei elemente caracteristice oricărei Căsătorii și le aplicăm Sfintei Familii din Nazaret, observăm că toate au conlucrat la păstrarea fecioriei ambilor soți. Pentru unii este greu de înțeles acest lucru, fiindcă ne spune Sfânta Carte: Omul trupesc nu înțelege cele ce sunt ale Spiritului lui Dumnezeu (1Cor 2,14).

Găsim mai întâi contractul sfânt prin care Maria aparține lui Iosif și Iosif Mariei. Căsătoria lor a fost adevărată fiindcă ei s-au dăruit unul altuia și în scris, conform legii. Dar în ce chip? Ei și-au încredințat reciproc fecioria și asupra acestei curății și-au cedat dreptul mutual. Ce drept? Acela de a-și păstra unul altuia această virtute îngerească. Da, Maria avea dreptul și chiar obligația de a păstra fecioria lui Iosif, iar el avea dreptul și datoria de a păzi fecioria Mariei. Două feciorii se unesc pentru a se păstra în veci una pentru alta. Ele sunt ca doi aștri care nu se unesc decât prin lumina lor. Acesta este nodul acestei Căsătorii, care este cu atât mai puternic cu cât promisiunile pe care și le-au făcut erau mai inviolabile și mai sfinte.

Cine ne-ar putea descrie iubirea conjugală a acestor soți preafericiți? Căci flăcările iubirii sfintei feciorii sunt cu atât mai puternice cu cât sunt mai curate și mai libere de cătușele materiei. Focul sevei necurate, care arde în trupurile noastre, nu va putea niciodată să egaleze ardoarea și strălucirea flăcărilor iubirii curate. Când doi tineri se iubesc înainte de Căsătorie, când iubirea lor este curată și o dirijează spre un legământ sfânt, atâta timp cât n-a fost amestecată cu plăcerea trupească, ei găsesc atâta armonie, pace; găsesc atâtea scuze unul altuia în caz de greșeală; dar după Căsătorie, după ce iubirea sufletească s-a îmbrăcat cu zdreanța trupească, își găsesc reciproc o mulțime de greșeli și cu greu sunt înclinați să se ierte. Curăția îngerească a Mariei era obiectul sacru al inimii lui Iosif și curăția îngerească a lui Iosif era obiectul sacru al inimii Mariei. Și, cu cât se iubeau mai mult, cu atât virtutea încredințată spre pază le imprima un respect mai profund și divin. Putem spune cu toată certitudinea că n-a fost soț care să-și iubească mai mult soția ca Iosif; nici soție care să-și iubească mai mult soțul ca Maria. Căsătoria le-a făcut iubirea mai vie și mai curată.

Citim în viața sfântului Edmond de Canterbury că într-o zi, mânat de o dorință sfântă a sufletului, a intrat într-o biserică, s-a apropiat de altarul Neprihănitei și, scoțând din buzunar două verighete, a pus una în degetul statuii Maicii Domnului și alta în degetul său în semn de logodnă spirituală. Din acea clipă, mărturisește sfântul Edmond, n-am mai simțit în trupul meu nici o înclinație spre sexualitate. Dovada afirmației sale o avem până azi: deși mort în anul 1240, trupul său neputrezit se păstrează intact în biserica parohială din localitatea franceză Pontigny.

Admițând și părerea unor pioși autori, care susțin că sfântul Iosif ar fi fost zămislit fără de păcat, sau că s-a născut, datorită menirii lui, mai curat decât Ioan Botezătorul, pe care însuși Isus l-a numit înger, ne vom face o idee nespus de frumoasă despre viața Sfintei Familii.

Ne-a mai rămas acum să considerăm ceea ce este și mai minunat în sânul Sfintei Familii: rodul acestei căsătorii, pruncul.

Este adevărat, Iosif nu este decât purtătorul de grijă al lui Isus și nu a avut parte naturală la zămislirea lui, fiindcă așa a voit Dumnezeu să apară un nou fel de viață pe pământ, superioară celei de la începutul lumii bazată pe porunca Domnului: Creșteți și vă înmulțiți (Gen 1,28) prin faptul că amândoi vor forma un trup (Gen 2,24), fiindcă viața cea nouă apare prin puterea Duhului Sfânt într-un sân feciorelnic. De aceea spune sfântul Fulgențiu că Isus, ca om, este rodul, podoaba, prețul și răsplata sfintei feciorii. Dacă această curăție este bunul dumnezeieștii mame, ea este comoara și bunul sfântului Iosif. Ea îi aparține prin Căsătorie. Pentru aceasta la Buna-Vestire Maria nu voia să accepte să devină mamă, fiindcă fecioria ei aparținea, prin făgăduința verbală de la logodnă, sfântului Iosif și numai când îngerul Gabriel o asigură că va rămâne fecioară acceptă să devină mamă. Isus este fiul lui Iosif nu după trup, ci prin rânduială suprafirească – îi vei pune numele de Isus (Mt 1,21) -, prin afecțiune, prin dreptul contractual de la Căsătoria cu Maria. Sfântul Augustin zice: Din cauza acestei Căsătorii preacurate, amândoi, Iosif și Maria, au meritat să fie numiți părinții lui Isus.

Sfântul Iosif a fost model pentru Isus, nu numai de muncă, ci chiar de rugăciune și de respect în familie și în societate, ceea ce l-a ajutat să crească în înțelepciune, în har și în vârstă (cf Lc 2,40).

Un negustor credincios, în fiecare an de sărbătoarea Crăciunului dădea o masă bună unui copil, unei femei și unui bărbat. Toți trei fiind săraci. Prin aceasta voia să cinstească sfânta familie. În ceasul morții i-au apărut trei: pruncul Isus, Maria și Iosif, zicându-i: Pentru că ne-ai dat de mâncare în sărbătoarea Crăciunului, de acum încolo vei fi oaspetele nostru în paradis. Acest fapt îl amintea deseori sfântul Vincențiu Ferrer în predica sa de Crăciun.

Isuse, Marie, Iosife, în pace cu voi să-mi dau sufletul meu. Amin.

Ritul latin