Predici

De ce tocmai la începutul anului civil avem solemnitatea “Preasfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu?”

Maria, ca început al unei vieţi noi prin unirea dintre natura divină şi cea umană, operă a Duhului Sfânt din sânul ei, este o taină care a fascinat nu numai o lume întreagă de sfinţi, ci chiar pe Dumnezeu însuşi. Cu opt zile în urmă, purtătorul vieţii noi a apărut în lume şi lumea cu inima curată, precum bătrânul Simeon şi profetesa Ana, a tresărit de bucurie, presimţind un nou început de milostivire a lui Dumnezeu.

În Egipt, la Alexandria, există o tradiţie curioasă: în noaptea de Anul Nou, între orele 23 şi 24 ale anului care se termină, toată lumea aruncă pe fereastră, în plină stradă, toate lucrurile vechi, uzate, sticle şi oale sparte, cratiţe găurite, cutii ruginite etc. Nimeni nu îndrăzneşte să se avânte pe stradă între aceste ore, de teamă să nu se trezească el însuşi cu capul spart, sau chiar mai rău.

Dacă acelaşi lucru l-ar face oamenii şi cu sufletul, şi de Anul Nou ar arunca vechiturile păgâne – păcatele de tot felul -, ar simţi fascinaţia vieţii noi apărute în lume, prezentată lumii reprezentate de Simeon şi Ana, de Născătoarea de Dumnezeu.

Fraţilor, dacă încercăm să clădim o nouă fericire în anul acesta pe mormanul de vechituri, de patimi ale anului trecut, ne asemănăm cu omul nebun din evanghelie, care şi-a clădit casa pe nisip (cf. Mt 7,26).

Începutul unui nou an a fost întotdeauna sărbătorit cu un fast deosebit de toate religiile de pe pământ, fiindcă el ne cheamă mereu să medităm misterul fascinant al începutului a toate: de la cosmos la microcosmos, şi mai ales apariţia primului om. În acest sens, prima zi a Anului Nou exercită o fascinaţie şi o atracţie deosebită, are o însemnătate şi o putere de evocare cu totul specială asupra sufletului, fiindcă în măsura în care ne apropiem de începutul a toate, ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, începătorul a toate, de Isus Cristos prin care şi pentru care toate s-au făcut (In 1,2-3).

Pentru noi, creştinii, Liturgia cuvântului din prima zi a anului ne reaminteşte de binecuvântarea Creatorului dată fiecărei fiinţe la începutul lumii (cf. Gen 1,28) şi reînnoită în special asupra poporului lui Dumnezeu (lectura I-a); ne reaminteşte de naşterea lui Cristos din Fecioara Maria, începutul unei lumi noi, izvorâte din viaţa nouă adusă de Isus, prin care devenim fii ai lui Dumnezeu cu dreptul de fi ca îngerii cerului spre a moşteni împărăţia lui Dumnezeu (lectura a II-a); ne reaminteşte de prima recunoaştere a lui Cristos ca Mântuitor şi Domn, vestită prima dată păstorilor şi păstrată ca fiind cea mai scumpă comoară de o inimă omenească, cea a preacuratei Fecioare Maria.

Toate aceste trei lecturi sunt axate pe tema începutului. Totul este îmbrăcat într-o mantie de sărbătoare şi se desfăşoară într-o atmosferă de bucurie, fiindcă numai sfârşitul comportă melancolie şi tristeţe, când tot ceea ce este bun şi frumos se termină. Începutul înseamnă vitalitate, bucurie, energie nouă, entuziasm de primăvară, climat de speranţă şi de sărbătoare. Dacă ar trebui să dăm o denumire comună acestor trei lecturi, n-ar fi alta mai potrivită decât aceasta: fascinaţia începuturilor.

Este prima zi a Anului Nou, este sărbătoarea Mariei ca mamă a lui Dumnezeu şi Ziua Mondială a Păcii. Imposibil de a le cuprinde pe toate trei într-o singură predică. Ideea comună a “începutului” ne poate ajuta să le medităm cu mai mult folos.

Tema creaţiei

Începutul lumii şi al timpului, al omului şi al istoriei constituie un mister care îşi are rădăcinile în însuşi misterul iubirii lui Dumnezeu. Sărbătoarea liturgică a începutului de an este comemorarea misterului bucuriei divine, când, din mâinile atotputerniciei sale divine a izbucnit primul lucru care a luat fiinţă. Cum a privit Dumnezeu primul lucru creat? Şi-a reînnoit oare bucuria din clipa în care l-a născut în sânul său pe Fiul său unic? Bucuria veşnică de atunci se răsfrânge şi acum, la începutul lumii, bucurie pe care o simte mama când îşi naşte rodul iubit al inimii, aşa cum spune Isus: Femeia… după ce naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume (In 16,21). Cu ce bucurie a privit Dumnezeu miracolul apariţiei cosmosului din nimic şi a văzut că toate erau foarte bune (Gen 1,31)?

Bucuria veşnică şi binecuvântarea dată au menirea să-şi pună amprenta pe fiecare început din creaţie şi în această bucurie divină trebuie să ne găsim resortul de a face, de a realiza ceva bun pe pământ, de a colabora cu Tatăl şi cu Fiul: Tatăl meu lucrează mereu şi eu lucrez, spune Isus (In 5,17).

Tema răscumpărării, reînnoirii creaţiei

Naşterea lui Isus dintr-o femeie, din Maria preacurata, prin opera Duhului Sfânt, constituie începutul unei vieţi noi, a unei lumi noi. La începutul anului suntem chemaţi să ne adâncim, prin intermediul celebrării liturgice, în posesori ai noii vieţi din Isus Cristos, prin autorul acestei vieţi noi, Duhul Sfânt, pentru a întrezări demnitatea noastră de creaturi noi prin Botez, aceea de fii ai lui Dumnezeu şi de moştenitori ai bucuriei divine dintru început. Spre a ilustra această idee, avem la îndemână lectura a II-a: Iată, spune sfântul Paul, după ce puteţi cunoaşte că sunteţi fii: Dumnezeu a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: “Abba”, adică: “Tată”. Aşadar nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin harul lui Dumnezeu. Spunând Tată lui Dumnezeu, strigăm după bucuria începutului nostru!

Tema păcii

Pacea, care în această zi prezintă o temă obligatorie, constituie adevărata amprentă a realizării creaţiei, adică acea odihnă, pace în care s-a scufundat Dumnezeu în ziua a şaptea, după ce a constatat că toate erau foarte bune (Gen 2,3); constituie adevărata amprentă a bucuriei învierii realizate de Cristos prin opera răscumpărării şi pe care o oferă ucenicilor săi în prima zi a săptămânii, prevestind apariţia unei lumi noi, când le spune: Pace vouă! Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (Lc 24,36; In 20,21-23)).

Fiecare păcat este contra păcii, fiindcă tinde se readucă lumea în haos, în nimic. Orice efort pentru pace ne plasează în rândul fiilor lui Dumnezeu, despre care Isus spune că sunt deja fericiţi (cf. Mt 5,9), deoarece ei gustă de pe acum bucuria începutului: pacea veşnică din sânul Preasfintei Treimi.

La început de an se fac proiecte şi se iau hotărâri.

Păstorii ne arată calea pe care trebuie să mergem pentru a trăi cum se cuvine în tot Anul Nou care ne stă înainte. Ei au crezut în Isus Cristos, recunoscând în el pe Mesia şi pe Domnul, stăpânul a toate, devenindu-i primii apostoli.

Vestea extraordinară adusă de solii cereşti plini de strălucire în miez de noapte şi cântul lor fermecător i-au lăsat nedumeriţi: dorm? visează? totul e o nălucire? Pentru a învinge teama de toate acestea, se îndeamnă unii pe alţii: Hai să mergem până la Betleem! Ei, care până acum nu se puteau dezlipi de staulul oilor în miez de noapte, acum lasă toate şi pornesc spre ieslea indicată. Au o singură dorinţă, o singură grijă: să meargă cât mai repede, cu grabă mare. Nu iau în seamă distanţa mare, întunericul apăsător, soarta turmelor lăsate, primejdiile din cale etc. Îndemnul dă roade: pornesc şi merg grăbiţi spre viitor, spre bucuria începutului mântuirii, cu speranţa că îl vor afla pe Mântuitorul lumii, începutul fericit a toate.

Avem ceva din spiritul păstorilor când nedumerirea încearcă să pună stăpânire pe noi? Hai să mergem! este primul pas spre fericirea infinită.

O dată hotărârea luată, păstoraşii vin grăbiţi. De unde graba? Din credinţa vie în cuvântul îngerului.

Credinţa este aceea care îl pune pe om în mişcare; cu cât este mai mare, cu atât se aleargă mai repede. Cineva spunea despre unii creştini de azi: Vin la biserică precum melcii; stau ca pe spini şi pleacă grăbiţi ca iepurii.

Trebuie să ştim şi să credem acest mare adevăr aducător de pace: graba spre Isus este timp câştigat pentru începutul fericirii veşnice.

Graba păstorilor mai izvora şi din speranţa că vor fi binecuvântaţi de noul rege abia născut, de cel prezis de profeţi şi atât de mult dorit de patriarhi.

Celor fără de credinţă şi speranţă, Isus le trimite acest avertisment: Mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi! (In 7,34).

Ajunşi la ieslea din peştera săracă, găsesc pe pruncul Isus înfăşat şi culcat pe paie.

Ca îndoiala să nu le întunece credinţa, păstorii cad în genunchi, îşi închid ochii şi se roagă. Rugăciunea îi va ridica şi-i va face să se întoarcă la turmele lor lăudând şi preamărind pe Dumnezeu. Din acea clipă ei trăiesc bucuria mântuirii: viaţa cea nouă în Cristos.

Păstorii au povestit multora cele auzite şi văzute în acea noapte binecuvântată. Câţi i-au crezut şi s-au dus la Betleem? S-au minunat, s-au mirat de cele auzite şi le-au uitat. Când vor veni magii se vor cutremura împreună cu Irod şi cu tot Ierusalimul.

Nouă ni se vesteşte bucuria că Isus va reveni cu mărire şi slavă pe norii cerului înconjurat de sfinţi şi de îngeri (cf. Mt 25,31). Ne grăbim să-i ieşim în întâmpinare cu candela aprinsă? Ne grăbim să înlăturăm din noi întunericul păcatului?

Maria, mama lui Isus, Născătoare de Dumnezeu şi Regina păcii, să ne ajute ca în toate zilele Anului Nou să ducem la îndeplinire misiunea ce ne-a fost încredinţată de păstori, de a vesti lumii bucuria Crăciunului: s-a născut Emanuel – Dumnezeu cu noi – fiindcă el şi numai el este pacea noastră (Ef 2,14). Amin şi, La mulţi ani, tot: Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin