Start > Ritul latin > Înțelepciunea perseverenței

Înțelepciunea perseverenței

26 November 2007
730 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a din Advent (Anul A)

În duminica trecută, am afirmat că elevul din primul an de școală va deveni o personalitate nouă în sânul Bisericii, după cum se va strădui să învețe din cartea pusă în mâna lui de Domnul, din contactul cu “frații”, mai mult decât colegi, și de la învățătorul care nu este altul decât Cristos, care vrea să facă din fiecare creștin “casa Domnului”, sălașul celor trei persoane divine.

Rari sunt acei copii care, după ce au mers câtva timp la școală, să nu fie ispitiți de a o părăsi, de a fugi de la ore, după cum tot rari sunt acei creștini care să nu fi fost ispitiți să-și părăsească practicile religioase, să considere prea grea morala și prea adânci adevărurile propuse de Biserică.

Perseverența în bine cere un mare spirit de pocăință, de efort și de har din partea Duhului Sfânt, concretizat în înțelepciune și tărie.

Pentru a persevera pe calea Domnului, pentru a pregăti cum se cuvine venirea lui Mesia, am fi înclinați să credem, la prima vedere, că profetul Isaia a hrănit fantezia poporului ales cu iluzii. După acest profet, Mesia, născându-se din rădăcina regală a lui David, apare ca un rege pământesc, dar va fi mai mare decât David fiindcă se va odihni peste el duhul Domnului și-l va umple cu darurile: înțelepciunii, înțelegerii, sfatului, puterii, științei și fricii de Dumnezeu; va fi un rege-profet; ca judecător pământesc va face dreptate fără părtinire, nimicind nedreptatea; paradisul pământesc se va reinstaura chiar și printre animalele sălbatice; casa lui va fi plină de lumină, de bogăție și măreție; popoarele îl vor căuta și se vor bucura de a-l avea ca rege, de a face parte din împărăția lui.

A hrănit profetul poporul lui Dumnezeu cu iluzii? Nu, dar așa cum noi nu avem cuvinte potrivite pentru știința mileniului trei, și dacă s-ar ivi un profet științific mai mare decât Jules Verne (1828-1905) din secolul al XVIII-lea, de exemplu, ar folosi limbajul și imaginile actuale spre a ne reda ceva din ceea ce va fi, așa cum a fost profetul Isaia pentru teologia mileniilor următoare. Nu avea cum să explice învățătura lui Isus decât prin cuvinte și imagini din epoca în care a trăit.

Într-adevăr, evreii l-au așteptat pe Mesia ca pe cineva foarte mare, dar numai din punct de vedere uman și pământesc, înzestrat doar cu unele calități excepționale. Mesia a venit, dar prea pământesc pentru capacitatea lor de a-l înțelege și prea mare din punct de vedere spiritual. Nimeni nu-l înțelege fără un dar deosebit din partea Duhului Sfânt, că dacă Duhul s-a odihnit asupra lui, numai prin Duh îl puteau înțelege; dar Duhul încă nu venise asupra lor, pe când Mesia se zămislise în sânul Fecioarei prin puterea Duhului.

La rândul nostru, nici noi nu-i înțelegem misterul, fiindcă evangheliile ni-l prezintă atât de ceresc, drept Fiu al lui Dumnezeu, deși ne apare în carne și oase și în multe împrejurări mult mai slab decât noi; deși atotputernic, atotștiutor, veșnic și nemuritor, se identifică el însuși cu cei mai slabi dintre noi, cu cei mici, cu cei săraci, cu bolnavii, orfanii și văduvele etc. Deși a fost trimis de Tatăl să-i formeze o nouă împărăție, el parcă o lasă pe seama noastră. Așa cum am afirmat și în duminica trecută: Mesia vine la noi prin poarta care se numește aproapele, poartă care trebuie să stea mereu deschisă pentru a intra în Casa Domnului. Să nu ne facem iluzii! Dacă nu-l găsim și nu-i deschidem inima pentru a intra în noi prin cei flămânzi, însetați, goi, bolnavi, închiși etc. nu-l vom găsi în odăjdii sacerdotal-împărătești, înconjurat de lumină și de îngeri. Pocăința, cu care suntem datori în Advent, constă și din această luptă contra iluziilor de măreție cerească pe pământ și de a-l accepta “ceresc în straie pământești”.

Comunitatea creștină din Roma, după cum ne relatează lectura a II-a, era compusă din bărbați și femei de diferite origini etnice, clase sociale și religioase, lucru care la vremea aceea implica o serie întreagă de dificultăți, ca și azi de altfel.

Pocăința cea mai bună constă într-un angajament total pentru salvarea iubirii, fiindcă numai ea aduce lui Dumnezeu slavă. Isus însuși, spre slava lui Dumnezeu, i-a primit pe toți, i-a răbdat pe toți, i-a mângâiat pe toți, s-a făcut slujitorul tuturor și, ca să-i cuprindă pe toți în privirile și rugăciunile sale, s-a așezat în urma tuturor, n-a dat pe nimeni la spatele său, din contra, s-a făcut robul, sclavul tuturor, fiindcă dragostea este răbdătoare, binevoitoare, nu invidiază, nu se laudă, nu se mândrește, nu se supără, nu ține răul în seamă, toate le îndură (cf. 1Cor 13,1-7). A trăi adevărata dragoste este cea mai mare pocăință și numai ea singură are menirea să ne ducă la întâlnirea cu Isus, spre a ne bucura de slava lui Dumnezeu, de mântuirea veșnică.

Omul, spune scriitorul bisericesc Tertulian, a fost creat din trup și suflet, dar pătruns total de puterea Duhului Sfânt. Prin greșeala strămoșilor noștri, Adam și Eva, păcatul a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Din acest motiv, slăbiciunea a pătruns firea omenească până în măduva oaselor. Mântuirea constă în faptul că Duhul Sfânt își reia locul în persoana umană. Prin puterea Duhului redobândit de Mesia, omul are capacitatea de a se deschide spre universal, spre infinit, devine altruist, se leapădă de slăbiciunea propriului egoism. Acest fapt s-a împlinit mai întâi în Isus Cristos, devenit Fiul Omuluicare s-a zămislit de la Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria – și apoi, prin Cristos și Duhul Sfânt, ne-am zămislit noi ca fii ai lui Dumnezeu în sânul feciorelnic al Bisericii. Sfântul Paul ne arată ce produce Duhul Sfânt în noi, când intrăm cu adevărat pe calea mântuirii: privim pe alții cu ochii lui Cristos, fiindcă prin Duhul Sfânt dobândim puterea de a ne așeza cu Cristos pe ultimul loc și nu dăm pe nimeni la spate, de aceea gândim cu mintea lui Cristos, iubim pe semeni cu inima lui Isus, avem aceleași sentimente ca și el. Prin Isus, cu puterea Duhului Sfânt, atingem maturitatea spirituală. Această convertire spre ultimul loc, alături de Isus, ne costă renunțarea la propriile priviri, la propria judecată, la propriile sentimente și oferim tuturor celor din față, cu Cristos prin Duhul Sfânt, propria ființă ca pe un obiect ecumenic autentic și viu, spre a înnobila toată făptura de sub soare. Un proverb chinezesc spune: Chiar dacă o ființă omenească ar fi 99% rău și numai 1% bun, trebuie tratată ca valoare. Chiar dacă aproapele ar avea doar 1% bunătate, dacă prin Cristos apreciez această valoare, 1% se aprinde prin Duhul Sfânt ca o lumânare în întuneric. Decât să ne plângem că în lume este prea mult întuneric, este mai bine să aprindem o lumânare!

În ce măsură am realizat noi convertirea prin această practică de pocăință?

Într-un sătișor din Anglia – Dewabury – există un clopot special, care de mai bine de o sută de ani se trage o singură dată pe an. Acum o sută și mai bine de ani în urmă, membrii unei familii din acest sătișor au săvârșit un omor. Căindu-se de păcatul lor, au socotit de bine să repare scandalul de păcatul omuciderii prin dăruirea unui clopot bisericii parohiale împreună cu o mare sumă de bani, cu condiția ca acest clopot să sune o singură dată pe an, la aniversarea fărădelegii, în semn de ispășire.

Tot cam o dată pe an răsună și glasul lui Ioan Botezătorul: Pocăiți-vă, fiindcă s-a apropiat împărăția cerurilor! Glasul lui din pustiu ne amintește de păcatele noastre zilnice de peste an; dangătul său se prelungește până la noi și ne amintește că de multe ori în trecut, și poate chiar în prezent, am fost, sau suntem pui de năpârci; că securea stă deja la rădăcina copacilor, că tot pomul care nu face roade bune va fi tăiat și aruncat în foc. La rădăcina ființei noastre umane stă securea dreptății divine și vrea să ne conștientizeze de sensul vieții noastre: dacă nu ne îndreptăm spre împărăția lui Dumnezeu, iadul ne pândește la tot pasul.

În zilele sale, așa cum ne relatează evanghelia de azi, Ioan Botezătorul ataca îngustimea de spirit religios, rasial, intelectual și material al fariseilor, cărturarilor și al arhiereilor vremii, precum și pe cel al ucenicilor lor. Dar, după cum glasul său răsună peste veacuri până la noi și ne amintește de intoleranța noastră religioasă, de ura de rasă, de lupta de clasă, de naționalismul șovin, de lipsa de iubire față de toți oamenii etc. trebuie să-i acordăm toată atenția. În spirit de pocăință să ascultăm cu smerenie dojenile care ni se cuvin pentru păcatele noastre. Noi înșine să facem acest act de ispășire prin a trage clopotul care vestește fărădelegile vieții, să ne apropiem de scaunul de spovadă și să spunem cu sinceritate: Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul și vouă, fraților, că am păcătuit cu gândul, cuvântul, cu fapta și omisiunea, din vina mea… Dacă nu facem această mărturisire publică, de la începutul sfintei Liturghii, în secret, la scaunul de spovadă, Ioan Botezătorul ne va pune în față, în ziua judecății, toate fărădelegile vieții. Cum vom suporta atunci acea dojană care nu ne va mai fi de folos spre convertire, ci spre veșnică rușine?

Ioan Botezătorul a început predica de convertire cu sine, mai înainte de a o transpune în cuvinte. Mâncarea, băutura, îmbrăcămintea și pustiul în care se chinuia să supraviețuiască, toate acestea răsună azi ca un dangăt prelung de clopot care condamnă abuzurile omenești. Numai când glasul său găsește ecou în inimile noastre își face apariția Isus cu botezul său spre a ne boteza pe noi cu Duhul Sfânt și cu foc.

Sfântul Anton de Padova spunea auditorilor săi: Dacă ți-ar intra un șarpe în sân, repede te-ai scutura de el; dar trebuie și mai repede să te grăbești să scuturi din sânul sufletului tău șarpele cel mai otrăvitor, care înveninează cel mai grav și acesta este păcatul.

Nu trebuie să se descurajeze nimeni! Chiar dacă a încercat de mai multe ori cineva și nu a reușit, victoria stă în perseverență, iar fericirea în pocăința care aduce în lume gloria lui Dumnezeu: iubirea.

Ioan, înaltul funcționar al împăratului bizantin din Damasc, deși copleșit de puteri și onoruri pământești, a părăsit viața elegantă și zgomotoasă a curții, retrăgându-se în liniștea pustiului, la Mănăstirea “Sfântul Sava”. Aici, în fața lui Dumnezeu și a prăpăstiilor stâncoase, arse de soare, a început școala aspră a desăvârșirii. În ceasurile libere, acest mare predicator, orator și scriitor, care se dovedise și un mare apologet al credinței, se ocupa cu împletirea coșurilor, din care își câștiga hrana de fiecare zi. Într-o zi i s-a poruncit să se ducă la târgul din Damasc cu coșuri de vânzare. Și, ca umilința să-i fie și mai bine probată, i s-a poruncit să le vândă cu preț dublu față de prețul din târg, mergând și strigându-și marfa pe străzile marelui oraș în care era atât de bine cunoscut odinioară ca înalt funcționar împărătesc. La primirea ordinului a simțit cum începe să-i fiarbă sângele în vene și răzvrătirea în suflet. I-a trecut atunci prin inimă gândul să arunce haina călugărească și să se întoarcă la Damasc spre a fi ceea ce fusese mai înainte: demnitar împărătesc apreciat, bogat, fericit etc. O șoaptă i-a venit din adâncul sufletului: Ioane, n-am părăsit eu tronul ceresc înaintea ta pentru ieslea unui grajd de vite? Înainte de tine, n-am fost eu oare făcut de rușine între păcătoși, eu, cel nevinovat, și am luat asupra mea rușinea și suferința? Pentru ce am făcut aceasta, Fiul lui Dumnezeu fiind, dacă oamenii nu vor să mă urmeze? Ioan a înțeles și a plecat spre Damasc cu fața veselă. A străbătut orașul în lung și-n lat. Unii îl priveau cu răutate; alții, la auzul prețului, îl credeau și-l tratau ca pe un nebun etc. În cele din urmă a dat peste un vechi slujitor al său, care, mișcat și plin de compătimire față de stăpânul său de altădată, i-a cumpărat toate coșurile la prețul cerut. Ioan s-a întors la mănăstire mai sfânt. În calendar este trecut: sfântul Ioan Damaschinul.

Adventul ne cere perseverență în umilință, ca să ne putem apropia de ieslea pruncului Isus cu fața senină. Amin.

Ritul latin