Predici

În duminica trecută, am afirmat că elevul din primul an de şcoală va deveni o personalitate nouă în sânul Bisericii, după cum se va strădui să înveţe din cartea pusă în mâna lui de Domnul, din contactul cu “fraţii”, mai mult decât colegi, şi de la învăţătorul care nu este altul decât Cristos, care vrea să facă din fiecare creştin “casa Domnului”, sălaşul celor trei persoane divine.

Rari sunt acei copii care, după ce au mers câtva timp la şcoală, să nu fie ispitiţi de a o părăsi, de a fugi de la ore, după cum tot rari sunt acei creştini care să nu fi fost ispitiţi să-şi părăsească practicile religioase, să considere prea grea morala şi prea adânci adevărurile propuse de Biserică.

Perseverenţa în bine cere un mare spirit de pocăinţă, de efort şi de har din partea Duhului Sfânt, concretizat în înţelepciune şi tărie.

Pentru a persevera pe calea Domnului, pentru a pregăti cum se cuvine venirea lui Mesia, am fi înclinaţi să credem, la prima vedere, că profetul Isaia a hrănit fantezia poporului ales cu iluzii. După acest profet, Mesia, născându-se din rădăcina regală a lui David, apare ca un rege pământesc, dar va fi mai mare decât David fiindcă se va odihni peste el duhul Domnului şi-l va umple cu darurile: înţelepciunii, înţelegerii, sfatului, puterii, ştiinţei şi fricii de Dumnezeu; va fi un rege-profet; ca judecător pământesc va face dreptate fără părtinire, nimicind nedreptatea; paradisul pământesc se va reinstaura chiar şi printre animalele sălbatice; casa lui va fi plină de lumină, de bogăţie şi măreţie; popoarele îl vor căuta şi se vor bucura de a-l avea ca rege, de a face parte din împărăţia lui.

A hrănit profetul poporul lui Dumnezeu cu iluzii? Nu, dar aşa cum noi nu avem cuvinte potrivite pentru ştiinţa mileniului trei, şi dacă s-ar ivi un profet ştiinţific mai mare decât Jules Verne (1828-1905) din secolul al XVIII-lea, de exemplu, ar folosi limbajul şi imaginile actuale spre a ne reda ceva din ceea ce va fi, aşa cum a fost profetul Isaia pentru teologia mileniilor următoare. Nu avea cum să explice învăţătura lui Isus decât prin cuvinte şi imagini din epoca în care a trăit.

Într-adevăr, evreii l-au aşteptat pe Mesia ca pe cineva foarte mare, dar numai din punct de vedere uman şi pământesc, înzestrat doar cu unele calităţi excepţionale. Mesia a venit, dar prea pământesc pentru capacitatea lor de a-l înţelege şi prea mare din punct de vedere spiritual. Nimeni nu-l înţelege fără un dar deosebit din partea Duhului Sfânt, că dacă Duhul s-a odihnit asupra lui, numai prin Duh îl puteau înţelege; dar Duhul încă nu venise asupra lor, pe când Mesia se zămislise în sânul Fecioarei prin puterea Duhului.

La rândul nostru, nici noi nu-i înţelegem misterul, fiindcă evangheliile ni-l prezintă atât de ceresc, drept Fiu al lui Dumnezeu, deşi ne apare în carne şi oase şi în multe împrejurări mult mai slab decât noi; deşi atotputernic, atotştiutor, veşnic şi nemuritor, se identifică el însuşi cu cei mai slabi dintre noi, cu cei mici, cu cei săraci, cu bolnavii, orfanii şi văduvele etc. Deşi a fost trimis de Tatăl să-i formeze o nouă împărăţie, el parcă o lasă pe seama noastră. Aşa cum am afirmat şi în duminica trecută: Mesia vine la noi prin poarta care se numeşte aproapele, poartă care trebuie să stea mereu deschisă pentru a intra în Casa Domnului. Să nu ne facem iluzii! Dacă nu-l găsim şi nu-i deschidem inima pentru a intra în noi prin cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi, închişi etc. nu-l vom găsi în odăjdii sacerdotal-împărăteşti, înconjurat de lumină şi de îngeri. Pocăinţa, cu care suntem datori în Advent, constă şi din această luptă contra iluziilor de măreţie cerească pe pământ şi de a-l accepta “ceresc în straie pământeşti”.

Comunitatea creştină din Roma, după cum ne relatează lectura a II-a, era compusă din bărbaţi şi femei de diferite origini etnice, clase sociale şi religioase, lucru care la vremea aceea implica o serie întreagă de dificultăţi, ca şi azi de altfel.

Pocăinţa cea mai bună constă într-un angajament total pentru salvarea iubirii, fiindcă numai ea aduce lui Dumnezeu slavă. Isus însuşi, spre slava lui Dumnezeu, i-a primit pe toţi, i-a răbdat pe toţi, i-a mângâiat pe toţi, s-a făcut slujitorul tuturor şi, ca să-i cuprindă pe toţi în privirile şi rugăciunile sale, s-a aşezat în urma tuturor, n-a dat pe nimeni la spatele său, din contra, s-a făcut robul, sclavul tuturor, fiindcă dragostea este răbdătoare, binevoitoare, nu invidiază, nu se laudă, nu se mândreşte, nu se supără, nu ţine răul în seamă, toate le îndură (cf. 1Cor 13,1-7). A trăi adevărata dragoste este cea mai mare pocăinţă şi numai ea singură are menirea să ne ducă la întâlnirea cu Isus, spre a ne bucura de slava lui Dumnezeu, de mântuirea veşnică.

Omul, spune scriitorul bisericesc Tertulian, a fost creat din trup şi suflet, dar pătruns total de puterea Duhului Sfânt. Prin greşeala strămoşilor noştri, Adam şi Eva, păcatul a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Din acest motiv, slăbiciunea a pătruns firea omenească până în măduva oaselor. Mântuirea constă în faptul că Duhul Sfânt îşi reia locul în persoana umană. Prin puterea Duhului redobândit de Mesia, omul are capacitatea de a se deschide spre universal, spre infinit, devine altruist, se leapădă de slăbiciunea propriului egoism. Acest fapt s-a împlinit mai întâi în Isus Cristos, devenit Fiul Omului – care s-a zămislit de la Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria – şi apoi, prin Cristos şi Duhul Sfânt, ne-am zămislit noi ca fii ai lui Dumnezeu în sânul feciorelnic al Bisericii. Sfântul Paul ne arată ce produce Duhul Sfânt în noi, când intrăm cu adevărat pe calea mântuirii: privim pe alţii cu ochii lui Cristos, fiindcă prin Duhul Sfânt dobândim puterea de a ne aşeza cu Cristos pe ultimul loc şi nu dăm pe nimeni la spate, de aceea gândim cu mintea lui Cristos, iubim pe semeni cu inima lui Isus, avem aceleaşi sentimente ca şi el. Prin Isus, cu puterea Duhului Sfânt, atingem maturitatea spirituală. Această convertire spre ultimul loc, alături de Isus, ne costă renunţarea la propriile priviri, la propria judecată, la propriile sentimente şi oferim tuturor celor din faţă, cu Cristos prin Duhul Sfânt, propria fiinţă ca pe un obiect ecumenic autentic şi viu, spre a înnobila toată făptura de sub soare. Un proverb chinezesc spune: Chiar dacă o fiinţă omenească ar fi 99% rău şi numai 1% bun, trebuie tratată ca valoare. Chiar dacă aproapele ar avea doar 1% bunătate, dacă prin Cristos apreciez această valoare, 1% se aprinde prin Duhul Sfânt ca o lumânare în întuneric. Decât să ne plângem că în lume este prea mult întuneric, este mai bine să aprindem o lumânare!

În ce măsură am realizat noi convertirea prin această practică de pocăinţă?

Într-un sătişor din Anglia – Dewabury – există un clopot special, care de mai bine de o sută de ani se trage o singură dată pe an. Acum o sută şi mai bine de ani în urmă, membrii unei familii din acest sătişor au săvârşit un omor. Căindu-se de păcatul lor, au socotit de bine să repare scandalul de păcatul omuciderii prin dăruirea unui clopot bisericii parohiale împreună cu o mare sumă de bani, cu condiţia ca acest clopot să sune o singură dată pe an, la aniversarea fărădelegii, în semn de ispăşire.

Tot cam o dată pe an răsună şi glasul lui Ioan Botezătorul: Pocăiţi-vă, fiindcă s-a apropiat împărăţia cerurilor! Glasul lui din pustiu ne aminteşte de păcatele noastre zilnice de peste an; dangătul său se prelungeşte până la noi şi ne aminteşte că de multe ori în trecut, şi poate chiar în prezent, am fost, sau suntem pui de năpârci; că securea stă deja la rădăcina copacilor, că tot pomul care nu face roade bune va fi tăiat şi aruncat în foc. La rădăcina fiinţei noastre umane stă securea dreptăţii divine şi vrea să ne conştientizeze de sensul vieţii noastre: dacă nu ne îndreptăm spre împărăţia lui Dumnezeu, iadul ne pândeşte la tot pasul.

În zilele sale, aşa cum ne relatează evanghelia de azi, Ioan Botezătorul ataca îngustimea de spirit religios, rasial, intelectual şi material al fariseilor, cărturarilor şi al arhiereilor vremii, precum şi pe cel al ucenicilor lor. Dar, după cum glasul său răsună peste veacuri până la noi şi ne aminteşte de intoleranţa noastră religioasă, de ura de rasă, de lupta de clasă, de naţionalismul şovin, de lipsa de iubire faţă de toţi oamenii etc. trebuie să-i acordăm toată atenţia. În spirit de pocăinţă să ascultăm cu smerenie dojenile care ni se cuvin pentru păcatele noastre. Noi înşine să facem acest act de ispăşire prin a trage clopotul care vesteşte fărădelegile vieţii, să ne apropiem de scaunul de spovadă şi să spunem cu sinceritate: Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul şi vouă, fraţilor, că am păcătuit cu gândul, cuvântul, cu fapta şi omisiunea, din vina mea… Dacă nu facem această mărturisire publică, de la începutul sfintei Liturghii, în secret, la scaunul de spovadă, Ioan Botezătorul ne va pune în faţă, în ziua judecăţii, toate fărădelegile vieţii. Cum vom suporta atunci acea dojană care nu ne va mai fi de folos spre convertire, ci spre veşnică ruşine?

Ioan Botezătorul a început predica de convertire cu sine, mai înainte de a o transpune în cuvinte. Mâncarea, băutura, îmbrăcămintea şi pustiul în care se chinuia să supravieţuiască, toate acestea răsună azi ca un dangăt prelung de clopot care condamnă abuzurile omeneşti. Numai când glasul său găseşte ecou în inimile noastre îşi face apariţia Isus cu botezul său spre a ne boteza pe noi cu Duhul Sfânt şi cu foc.

Sfântul Anton de Padova spunea auditorilor săi: Dacă ţi-ar intra un şarpe în sân, repede te-ai scutura de el; dar trebuie şi mai repede să te grăbeşti să scuturi din sânul sufletului tău şarpele cel mai otrăvitor, care înveninează cel mai grav şi acesta este păcatul.

Nu trebuie să se descurajeze nimeni! Chiar dacă a încercat de mai multe ori cineva şi nu a reuşit, victoria stă în perseverenţă, iar fericirea în pocăinţa care aduce în lume gloria lui Dumnezeu: iubirea.

Ioan, înaltul funcţionar al împăratului bizantin din Damasc, deşi copleşit de puteri şi onoruri pământeşti, a părăsit viaţa elegantă şi zgomotoasă a curţii, retrăgându-se în liniştea pustiului, la Mănăstirea “Sfântul Sava”. Aici, în faţa lui Dumnezeu şi a prăpăstiilor stâncoase, arse de soare, a început şcoala aspră a desăvârşirii. În ceasurile libere, acest mare predicator, orator şi scriitor, care se dovedise şi un mare apologet al credinţei, se ocupa cu împletirea coşurilor, din care îşi câştiga hrana de fiecare zi. Într-o zi i s-a poruncit să se ducă la târgul din Damasc cu coşuri de vânzare. Şi, ca umilinţa să-i fie şi mai bine probată, i s-a poruncit să le vândă cu preţ dublu faţă de preţul din târg, mergând şi strigându-şi marfa pe străzile marelui oraş în care era atât de bine cunoscut odinioară ca înalt funcţionar împărătesc. La primirea ordinului a simţit cum începe să-i fiarbă sângele în vene şi răzvrătirea în suflet. I-a trecut atunci prin inimă gândul să arunce haina călugărească şi să se întoarcă la Damasc spre a fi ceea ce fusese mai înainte: demnitar împărătesc apreciat, bogat, fericit etc. O şoaptă i-a venit din adâncul sufletului: Ioane, n-am părăsit eu tronul ceresc înaintea ta pentru ieslea unui grajd de vite? Înainte de tine, n-am fost eu oare făcut de ruşine între păcătoşi, eu, cel nevinovat, şi am luat asupra mea ruşinea şi suferinţa? Pentru ce am făcut aceasta, Fiul lui Dumnezeu fiind, dacă oamenii nu vor să mă urmeze? Ioan a înţeles şi a plecat spre Damasc cu faţa veselă. A străbătut oraşul în lung şi-n lat. Unii îl priveau cu răutate; alţii, la auzul preţului, îl credeau şi-l tratau ca pe un nebun etc. În cele din urmă a dat peste un vechi slujitor al său, care, mişcat şi plin de compătimire faţă de stăpânul său de altădată, i-a cumpărat toate coşurile la preţul cerut. Ioan s-a întors la mănăstire mai sfânt. În calendar este trecut: sfântul Ioan Damaschinul.

Adventul ne cere perseverenţă în umilinţă, ca să ne putem apropia de ieslea pruncului Isus cu faţa senină. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin