Start > Ritul latin > Ceasul prezent al veșniciei

Ceasul prezent al veșniciei

15 November 2007
1,322 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIII-a de peste an (Anul C)

Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul că din orele unei zile una ar fi fost altfel, nu ar fi aparținut parcă acelei zile, sau că din zilele unei săptămâni una ar fi “lipsit”, nu ar fi fost numărată alături de celelalte. Cred că se poate întâmpla să experimentăm asta, chiar și fără a fi conștienți, dacă de exemplu trăim momente sau zile total diferite de cele care le înconjoară, ca atunci când avem un ceas de fericire într-o zi plină de amărăciune.

Am ajuns cu gândul la cele spuse mai sus tocmai pentru că mi se pare că, în mod asemănător, din cele douăsprezece luni ale unui an, una ar lipsi; astfel, anului (cu unsprezece luni) iar lipsi chiar luna a unsprezecea, adică tocmai cea în care ne aflăm, o lună ce parcă nu aparține acestui timp și acestui pământ. Nu știu cât de firesc este un astfel de sentiment, dar a apărut spontan citind cuvântul Domnului din această duminică și privind în urmă, începând de la sărbătorilor primelor zile ale acestei luni. Dacă pe 1 și 2 noiembrie ne-am îndreptat ochii inimii spre frații noștri aflați dincolo de acest timp și acest pământ, privirea ne-a rămas ațintită tot dincolo de granițele acestei lumi și duminica trecută, când Isus mărturisea că există înviere și viață veșnică, iar frații Macabei confirmau acest adevăr prin martiriul lor admirabil. Astăzi se pare că suntem invitați să facem un nou pas în aceeași direcție.

Cele mărturisite de Cristos în Evanghelia duminicii trecute despre soarta omului și destinul veșnic fericit la care este chemat, exprimă totodată și condiția sa trecătoare în această lume. Iată că în această duminică ni se amintește că aceeași condiție, trecătoare, este proprie și lumii înseși, iar noi, conștienți de aceasta, trebuie să descoperim modul în care trebuie să trăim în această lume.

Isus, aflat în prejma templului aude admirația față de măreția acelei lucrări, o admirație ce pare să exprime convingerea că o asemenea lucrare trebuie și merită să dăinuiască. El însă, departe de a împărtăși aceeași admirație, prevestește tocmai contrariul așteptărilor celor prezenți, și anume, dărâmarea templului. Motivul pentru care face o astfel de dezvăluire este, ca și altădată, unul pedagogic: voia să le trezească interesul pentru a lua aminte la viața lor. Reacția celor prezenți este imediată, dorind să afle timpul și semnele unei asemenea grozăvii. Isus însă nu le satisface curiozitatea ci, lăsând la o poarte sfârșitul templului, le vorbește despre sfârșitul lumii și, anticipând parcă o nouă întrebare din partea acestora privind timpul și semnele acestor evenimente, nu le răspunde, ci îi atenționează să nu se lase înșelați. Motivul este cât se poate de simplu: important nu este ca ei să știe timpul sfârșitului, ci să se pregătească pentru acel ceas.

Sunt trei adevăruri pe care Cristos le dezvăluie în mod direct în Evanghelie de astăzi: primul este căderea templului înfăptuită de altfel mai apoi, în anul 70; al doilea este despre drama lumii, adică războaiele, calamitățile naturale și bolile care sfârtecă acest pământ mereu; iar cel de-al treilea este despre drama creștinului, adică persecuțiile, nedreptățile și multele înșelătorii ce riscă să-i distragă acestuia atenția și grija de a-l aștepta pe Domnul.

Timpul prevestit de Isus este și cel în care trăim noi: căci drama lumii o recunoaștem cu ușurință privind în jurul nostru; drama creștinului o simțim mai ales în dificultatea de a trăi cum vrea Dumnezeu într-o lume în care se trăiește mai degrabă împotriva voinței lui Dumnezeu. Tocmai de aceea nu sunt puțini cei care, văzând nedreptățile din lume, se întreabă: Dar unde este Dumnezeu? Oare ne-a uitat? Oare ne-a părăsit?

În mod surprinzător poate, tocmai la aceste întrebări parcă fără răspuns, care macină atâtea inimi, găsim răspuns în lecturile acestei duminici. Căci prevestind toate acestea Cristos ne dovedește că tot ceea ce se întâmplă nu este necunoscut lui Dumnezeu (așa cum nu i-a fost necunoscută distrugerea templului). Dumnezeu nici nu este indiferent față de această lume, nici nu ne-a uitat, nici nu ne-a părăsit, chiar dacă noi nu-l simțim aproape. Evanghelia și prima lectură ne confirmă tocmai această prezență a lui Dumnezeu în lume, o prezență misterioasă, ascunsă, dar activă, care lucrează în mod continuu și cu mare grijă așa încât nici un fir de păr de pe capul nostru să nu se piardă. Dumnezeu ține într-adevăr mereu frâiele istoriei veghind asupra lumii și ocrotind mereu pe cei care-l iubesc și-i rămân aproape.

Iar dacă prezența lui Dumnezeu în lume este acum misterioasă, la timpul potrivit, timp hotărât de Dumnezeu însuși, prezența sa în lume va fi cunoscută de toți prin arătarea lui Cristos ca Judecător al lumii, o arătare care va semăna teama în inimile celor care îl refuză și nu-l iubesc pe Dumnezeu, iar trupurile lor vor fi nimicite. Această arătare însă va fi prilej de bucurie pentru toți cei care îi vor rămâne fideli și va fi timp de dreptate pentru toți cei care, urmându-l pe Cristos, au acum parte de nedreptate și suferință.

Această prezență în lume a lui Dumnezeu este sigură, deși nevăzută ochilor noștri trupești, și această certitudine trebuie să trezească în inimile noastre două atitudine fundamentale. În primul rând liniștea în fața tulburărilor și nedreptăților din lume, o liniște ce izvorăște din convingerea că Dumnezeu este peste toate și mai ales conduce toate spre binele celor care-l iubesc pe el (Rom 8,28). În al doilea rând trebuie să trezească o dorință serioasă de angajare în construirea lumii și mai ales a propriei vieți (cfr. L2), o lucrare perseverentă, bună și dreaptă a noastră ce trebuie să o împlinim întăriți de convingerea că Domnul vede toate și răsplătește tot ce este făcut (ca)pentru el. O astfel de lucrare este de fapt tocmai mărturia pe care Cristos ne cerem să o dăm despre el (cf. Ev), mărturia noastră în fața lumii despre credința ce-o avem în prezența lui Dumnezeu în lume, o mărturie care poate și trebuie să trezească în semenii noștri aceeași credința care conduce la mântuire.

Să învățăm așadar să privim dincolo de această lume și acest timp tocmai pentru a ști să trăim cât mai bine acest timp în această lume. Trăind astfel timpul de acum el va deveni deja începutul veșniciei.

Ritul latin