Predici

“Cine este aproapele meu?”

Un faimos scriitor englez a spus: “Cel mai grav păcat împotriva semenilor noştri nu este ura, ci indiferenţa. Aceasta este esenţa inumanităţii” (George Bernard Shaw). La aceasta îmi vine să mă gândesc după ce am citit parabola Samariteanului milostiv.

Răul cel mare nu l-au făcut bandiţii. Ci absenţa iubirii din cei ce au trecut pe acolo după aceia! Vinovaţi de a fi făcut să tacă inima. Poate cu multe “raţiuni valide“. Dar acele raţiuni (motive) valide, înaintea lui Dumnezeu, echivalează cu a greşi! Indiferenţa este marele păcat, înstrăinarea celor buni. Câte delicte nu se întâmplă astăzi, în plină zi,datorită indiferenţei generale!

În faţa acestei pagini din Evanghelie este uşor să împărţim oamenii în două categorii. Cei care merg înainte, şi cei care se opresc. Aceia care merg pe drumul lor şi aceia care se ocupă de alţii. Aceia care spun “nu mă priveşte pe mine”, şi cei care se simt responsabili, de tot şi de toţi. Aceia care nu vor să aibă greutăţi, şi aceia care se angajează ori de câte ori există o durere sau o tragedie. Aceia care nu fac rău nimănui, şi aceia care merg în întâmpinarea oricărei necesităţi. Aceia care trebuie să se ocupe mereu de lucruri foarte urgente şi importante, şi cei care se ocupă de micile probleme cotidiane ale altora. Dumnezeu stă deasupra tuturor şi observă. Noi în care categorie ne găsim? Ne gândim doar că mântuirea noastră coincide cu mântuirea celorlalţi!

Nu există alibi. Nu ne putem sustrage angajamentelor iubirii. Nu putem să plasăm responsabilităţile asupra… autorităţilor competente! “Mergi şi tu şi fă la fel.” Iubirea nu abandonează niciodată omul pentru sine însuşi. Iubirea nu poate fi intermitentă. Pretinde continuitate, fidelitate, compasiune. Se ajunge în mod sigur la Dumnezeu numai oprindu-se alături de aproapele. Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai cunoscând mai întâi omul. Este mult mai dificil să-l iubim pe aproapele care se vede, decât să nu-l iubim pe Dumnezeu care nu se vede. La fel cum este mult mai uşor să te emoţionezi pentru copii subnutriţi ai Africii, decât să mergi să vizitezi un părinte bătrân cazat într-un azil la zece minute de mers pe jos…

Marea tentaţie a creştinului este aceea de a împlini gesturi eroice de altruism afară, departe, şi de a avea în casă lipsă de atenţie, răceală, indiferenţă, lipsă de dialog cu soţia, cu fiii… Există oameni care merg în Africa o lună într-un an pentru ai ajuta pe copii care suferă, şi nu înţeleg că propria căsătorie este aproape pe butuci. Ne apropiem de cei îndepărtaţi, şi îi neglijăm pe cei apropiaţi… Nu avem nevoie de salvatori ai umanităţii, ci de iubire concretă. O iubire care ştie să se oprească. O iubire care reuşeşte să… piardă timpul. Care are curajul să dea totul.

Spunea Sfântul Augustin: “Fiecare om este aproapele fiecărui om. Este un necunoscut? Este un om! Este un duşman? Este un om! Dacă este un prieten să rămână un prieten. Dacă este un duşman, să devină un prieten!”

pr. Leonardo Sapienza Ritul bizantin