Start > Ritul latin > Moartea? A, o virgulă

Moartea? A, o virgulă

8 November 2007
8,784 afișări

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXII-a de peste an (Anul C)

Îmi amintesc că, odată, la știri, am văzut relatată una dintre cele mai stupide morți de care am auzit vreodată. Un bărbat circula noaptea pe autostrada București-Pitești. La un moment dat a oprit pe dreapta. Reporterul nu a precizat motivul, dar noi, obișnuiți cu spațiul nostru departe de a fi civilizat, intuim că omul avea niște nevoi pe care trebuia să și le rezolve și cum nu avea la îndemână o soluție decentă, a fost nevoit să improvizeze. Din spate a venit un camion care a lovit mașina sa parcată pe dreapta, aceasta a căzut peste el, care stătea pe marginea șanțului, și omul a murit. Că te pornești la drum și s-ar putea să faci o greșeală în trafic sau că ar fi posibil să intre unul în tine, te mai gândești. Dar că stai și tu liniștit pe marginea unui șanț și mori zdrobit de propria mașină parcată regulamentar pe dreapta, la asta chiar că nu m-am gândit niciodată atunci când am pornit motorul vreunei mașini. Morala e exprimată în binecunoscuta noastră vorbă: azi ești, mâine nu mai ești.

Am început în stilul acesta macabru pentru că la această predică vreau să vorbesc despre moarte, și aceasta din mai multe motive. Mai întâi pentru că în prima lectură e vorba de moartea celor 7 frați macabei (deocamdată doar 4, restul săptămâna viitoare) iar în evanghelie de celebra femeie numită ironic de unii comentatori ai acestui fragment “ucigătoarea de soți”. Apoi, pentru că tema reală a lecturilor de azi e învierea noastră viitoare, dar cum acesta e un subiect relativ dificil de dezvoltat la o predică, aleg să fiu mai comod (iertare!) și să mă opresc doar la prima etapă a acestui măreț eveniment care se va întâmpla la sfârșitul lumii. În fine, pentru că ne aflăm la sfârșitul săptămânii de rugăciuni pentru dobândirea indulgenței pentru sufletele din purgator și consider nimerit ca acum, când nu suntem marcați neapărat de o întâlnire prea directă cu moartea, ca în cazul unei înmormântări (cand, ca preot, nu poti spune chiar orice, dar trebuie mai mult să încurajezi familia îndoliată), s-o privim cu ceva mai multă luciditate. Și o să încerc să vă împărtășesc în câteva gânduri, într-o notă personală, cum privesc eu moartea.

“Tânăr vreau mereu să fiu / Să trăiesc așa cum știu / Ca la 20 de ani / Fără griji și fără bani” spune un binecunoscut cântec și, gândindu-mă la mine, nu pot spune că nu are dreptate. Dar minimul de înțelepciune acumulată până acum îmi spune că lucrul acesta, din păcate, nu e posibil. Și că o să vină momente în care aș prefera să mi se cânte “Veniți-i în ajutor, voi sfinți ai lui Dumnezeu / Întâmpinați-l, voi îngeri ai Domnului”! De aceea, pentru mine, moartea, înainte de toate, e un mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor (nu în sensul că a creat-o, dar că a permis-o). Repet, nu o spun privind acum la mine. E clar că nu țin neapărat ca Dumnezeu să-mi facă tocmai acum acest dar. Dar o fac privind, de exemplu, la un bătrân. Și mă gândesc că abia acesta ar fi un blestem din partea lui Dumnezeu să fiu condamnat ca o veșnicie întreagă să trăiesc neputincios, suferind, la mila altora, cu un trup care începe să te doară, cu o minte care începe să nu mai facă față și cu o memorie din ce în ce mai slabă. Sau o fac atunci când privesc la un om paralizat, la un tânăr orb, la un copil imortalizat într-un scaun cu rotile, pentru că atunci înțeleg perfect cât de înțelept a fost Dumnezeu permițând această realitate în viața noastră. Nu pentru că ea ne-ar scăpa de viață. Dar pentru că, dacă n-ar fi fost ea, am fi fost condamnați să trăim veșnic în condiția aceasta limitată.

În al doilea rând, dacă pentru unii moartea reprezintă un punct, pentru mine moartea reprezintă o virgulă. Adică, în cadrul aceleiași fraze, unește două propoziții între ele. Unește, nu desparte. Adică e o trecere firească de la ceva la altceva. De la propoziția secundară la propoziția principală. O să vă dau câteva exemple când moartea e considerată un punct și nu o virgulă. Când cineva, de exemplu, țipă cu disperare la înmormântare. “La cine mai veniiim?!? Cine ne mai spaaală?!? Cine-o să ne mai iubeascăăă?!?” Eu înțeleg că despărțirea e dureroasă și că îți vine să plângi pentru că nu ți-e ușor. Dar haideți să judecăm puțin la rece (de aceea spun că nu pot afirma așa ceva la o înmormântare): nu știai că o să moară? Știai dinainte că o să moară, că doar toți murim. E unul din cele mai firești lucruri din lumea asta. Spunea cineva că atunci când se naște un om, nu poți spune cu siguranță nici dacă va fi deștept, nici dacă se va realiza în viață, dacă se va căsători, dacă va fi în stare să termine școala, un lucru e însă sigur: că va muri. E ceva normal. Și dacă e ceva normal, de ce disperi așa? Moartea nu e un punct. Moartea e o virgulă.

Sau o altă situație. Ești femeie, ai 35 de ani, te uiți în oglindă și descoperi cu consternare că ți-au apărut două riduri. Ce catastrofă! Îmbătrânești! Ai trecut în jumătatea cealaltă. Acuși se termină. Sau ești bărbat și intri în criză: începe să apară chelia, să se profileze burtica, te doare spatele. Începi să te îngrijorezi. Deja îți imaginezi cum îți stă cu baston și cum îți pui seara placa în pahar. Ce dezastru! Păi de ce să fie un dezastru? E cât se poate de normal! E normal să apară riduri, să răsară burtica, să te ramolești. Știți gluma aceea – dacă ai 40 de ani și atunci când te dai jos dimineața din pat nu simți că te doare spatele, înseamnă că ori ești mort, ori ai paralizat. Pentru că e firesc să se întâmple așa. Nu trebuie să ne agităm prea mult pentru asta. Moartea nu este un punct, moartea este o virgulă. E normal să mă îndrept spre ea, să mă (pe)trec, să îmbătrânesc, să mor puțin în fiecare zi.

Sau o altă situație, prezentă de această dată la tineri. Moartea e un punct. Într-o zi totul se va sfârși. Hai să mai profităm acum, cât mai putem. Filozofia carpe diem – trăiește clipa. Stoarce tot ce poți acum! Stau și mă amuz enorm văzând, de exemplu, unele fete care se agită atâta că nu vor bluza aia, că o vor pe cealaltă, și că trebuie să-și ia neapărat niște blugi noi, c-au apărut acuma unii care sunt nu până-n talie, ci aproape fără talie, mai au puțin și încep de la genunchi în jos, și pe lângă pretențiile acestea, mama nu reușește să înțeleagă că tu nu-i vrei pe cei de la standuri, dar vrei de la Levis. Și așa îmi vine să-i spun: “Măi domnișoară, tu ai impresia că peste 30 de ani te va mai întreba cineva cum te-ai îmbrăcat acum? Sau că atunci când vei sta la marginea patului într-un capot și sprijită-n băț, va mai conta că în tinerețe te-ai dat cu Chanel sau că te-ai îmbrăcat de la Levis? Aruncă ceva decent și lejer pe tine și nu te mai agita atâta pentru niște lucruri care trec într-o vară!” Sau ascultam odată la radio o emisiune cu tema: “Pe ce dați cei mai mulți bani?” Și sunau diferiți bărbați pe la 30-35 de ani. Aproape toți spuneau că cei mai mulți bani se duc pe mașină – dai pe rate, dai pe asigurare, dai pe benzină, s-a dus salariul. Oameni în toată firea! Dai aproape tot rodul muncii tale pe un obiect pe care ori îl schimbi în 3-4 ani, ori dai cu el de gard, ori se strică într-o zi. Moartea văzută ca un punct. Într-o zi totul se va termina. Profită acum! Bucură-te acum! Cumpără acum! Pentru mine moartea este o virgulă. E ceva firesc, vine sigur. Lucrurile trec, sunt destinate să moară. Și atunci nu investesc prea mult în lucruri care trec repede. Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune.

În al treilea rând, cuvântul acesta “moarte” desemnează două realități diferite, care mă determină s-o privesc în două moduri diferite. “Moarte” înseamnă mai întâi moartea fizică, moartea somatică, despărțirea sufletului de trup. Iar despărțirea aceasta e dureroasă, pentru că între suflet și trup este o legătură foarte strânsă. De aceea, eu nu prea îi cred pe aceia care spun că nu se tem deloc de moarte. Și Cristos s-a temut de această moarte și s-a rugat “Doamne, dacă e cu putință, îndepărtează de la mine paharul aceasta”. Gândiți-vă, de exemplu, că vă aflați într-o mașină, aveți viteză mare și sunteți într-o situație limită, aproape de accident. Tuturor ne sare inima din piept. Asta pentru că “vedem moartea cu ochii” și ne e frică de ea. Această dimensiune a morții trebuie privită cu vitejie și curaj. Stând în picioare, așa cum în picioare a stat (stabat) Maica Domnului la picioarele crucii. Cu durere și lacrimi, dar cu tărie și mult curaj.

“Moarte” însă mai înseamnă ceva. Înseamnă momentul în care sufletul, despărțindu-se de trup, se prezintă în fața lui Cristos pentru judecata particulară. Iar acesta e cu adevărat un sentiment care mă tulbură. Gândesc de multe ori în viață: “Ei lasă, că doar dacă faci asta nu moare nimeni! Lasă, nu mai fi așa scrupulos, gustă și din asta, gustă și din aia! Lasă, nu te mai apuca și de cealaltă, că doar nu-ți face nimeni statuie!” Sunt conștient însă că va veni un moment în care va trebui să dau cont de toate acestea. Un moment în care tupeul meu, indiferența mea, delăsarea mea, rebeliunea mea, neîmplinirea mea vor trebui plătite (ispășite). Abia privind astfel viața îți dai seama cât de ridicol ești uneori. În fața unui astfel de moment îți dai seama cât de ridicolă a fost zbaterea ta pentru niște blugi, pentru o rochie, pentru o mașină, pentru un lucru care a trecut în câteva luni. Momentul acesta naște în mine o altă atitudine, contrară primeia. Nu mai e vitejie, nu mai e tupeu, nu mai e calm ori impasibilitate. Dar e teamă, smerenie, plecăciune, gravitate, responsabilitate. Pentru că mă pot juca cu multe în viață, dar nu cu veșnicia mea.

De aceea, închei gândurile mele de azi cu un însemn citit de curând: trăiește ca și cum ar trebui să mori mâine și muncește ca și cum nu ar trebui să mori niciodată. Trăiește ca și cum ar trebui să mori mâine. Adică cu teamă, cutremur și responsabilitate, dar și cu tărie, curaj, vitejie. Și muncește ca și cum nu ar trebui să mori niciodată. Adică fă-ți mereu planuri, pune suflet, transpiră, pentru că moartea nu este un punct. Moartea este o virgulă. Amin.

Ritul latin