Predici

Anul liturgic se apropie de sfârşit, şi în acelaşi timp chiar şi anualul nostru itinerariu prin istoria Mântuirii se apropie de punctul de sosire. De aceea aici nu este de mirare ca în aceste ultime duminici atenţia noastră să se îndrepte spre cele din urmă lucruri ale omului. Astăzi, Cuvântul lui Dumnezeu ne invită a aprofunda credinţa noastră în Învierea Morţilor, fiind unul dintre adevărurile fundamentale, pe care îl pronunţăm şi în “Crez”, prin cuvintele: “Aştept învierea morţilor”.

Lecturile pe care le-am ascultat, ne trasează un cadru complet al revelaţiei biblice cu privire la Învierea morţilor, ce apare într-o manieră foarte clară şi explicită numai către sfârşitul Vechiului Testament. Pericopa din Cartea Macabeilor, pe care am citit-o astăzi, este pentru noi mărturia cea mai avansată: “După ce vom muri – spuse unul din cei şapte fraţi ucişi de Antioh – Dumnezeu ne va învia la o viaţă nouă şi vrednică”. Însă această credinţă nu apare aşa dintr-o dată, spontan, ci îşi are rădăcini adânci în toată revelaţia biblică de mai înainte.

Două lucruri absolut sigure au dus la această concluzie: certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu, şi cea a insuficienţei şi nedreptei retribuţii pământeşti. Puterea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu este de aşa natură încât îl urmăreşte pe om chiar şi după moarte, ba chiar şi în iad. Moartea marchează limita extremă a omului, însă nu şi a puterii lui Dumnezeu: “Domnul omoară şi învie, El coboară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo” (2Samuel 2,6).

Pe de altă parte apare tot mai evident – mai cu seamă după experienţa lui Iov – că în această lume, soarta celor buni este de aşa natură încât fără nădejdea unei alte răsplăţi după moarte ar fi imposibilă, şi ar exista primejdia ca omul să cadă în disperare. În această viaţă toate se petrec la fel; şi celui drept şi celui nedrept, atât fericirea cât şi nefericirea. Episodul evanghelic ne vorbeşte despre starea acestei credinţe în vremea Noului Testament, şi ne ajută să înţelegem mai bine doctrina lui Isus, care trebuie să fie decisivă pentru noi.

Aici este vorba despre o pericopă reprodusă cu puţine schimbări de către cei trei sinoptici, dovadă sigură că, chiar dintru început, Biserica a avut totdeauna în vedere importanţa Învierii Morţilor. De această dată iniţiativa aparţine saducheilor, care erau reprezentanţii aristocraţiei sacerdotale din Ierusalim. Referindu-se la principiul revelaţiei vechi, ei nu acceptau doctrina învierii morţilor, considerând-o ca o inovaţie. Tot ceea ce îi spun ei lui Isus nu are nimic de a face cu o întrebare justă, care să presupună şi un răspuns, ci este mai degrabă o sfidare.

Făcând aluzie la legea mozaică din capitolul 25 din Deuteronom, cu privire la repudiere (pe femeia rămasă văduvă fără copii de parte bărbătească, fratele soţului decedat să o ia de nevastă şi să ridice urmaşi acestuia), presupuneau cazul limită al unei femei care trecuse pe rând în felul acesta la cei şapte fraţi, spre a întreba apoi pe un ton triumfal, siguri fiind că au demonstrat cum nici nu s-ar fi putut mai bine absurditatea învierii morţilor: “Deci la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia, fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă?”

Răspunsul lui Isus este extraordinar: fără a se depărta prea mult de terenul ales de adversarii săi, adică de legea mozaică, prin puţine cuvinte El arată mai întâi de toate unde este greşeala saducheilor, pe care o corijează, şi apoi dă credinţei în învierea morţilor expresia cea mai profundă şi mai convingătoare. Se înţelege deci şi admiraţia unora dintre cărturarii care se aflau de faţă: “Învăţătorule, bine ai zis!” Saducheii înţelegeau aşadar greşit, citeau Scriptura ca nişte raţionalişti, şi în felul acesta nu ştiau să citească lucrul cel mai important, care este puterea lui Dumnezeu (Marcu 12,24).

Această putere a lui Dumnezeu, care de la început l-a creat pe om din nimic, la sfârşit îl va învia din morţi. Aceasta este opera nu a naturii ci a atotputerniciei lui Dumnezeu, a atotputerniciei divine. “La Dumnezeu toate sunt cu putinţă! ” Poate că saducheii asimilaseră în această privinţă ideile lumii culte ale vremii, şi credinţei biblice în învierea morţilor îi opuneau credinţa elenistică în nemurirea sufletului. Da, într-adevăr, omul supravieţuieşte şi după moarte, nu prin puterea lui Dumnezeu care-l învie, ci pentru că sufletul său este făcut de natură să fie nemuritor, şi trebuie să se elibereze de trup spre a putea trăi în veşnicie.

În cazul acesta, caricatura pe care şi-o măsluiseră ei despre viaţa celor înviaţi ar sluji foarte bine spre a combate nu atât ideea că există o viaţă după moarte, cât mai mult ideea că această viaţă este obţinută printr-o înviere în care este implicat şi trupul omenesc. Isus le răspunde expunând cu toată vigoarea condiţia spirituală a celor înviaţi: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; cei ce vor fi aflaţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura nici nu se vor mărita, pentru că nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii şi vor fi fiii lui Dumnezeu”.

Căsătoria este legată de condiţia prezentă a mortalităţii omului; acolo unde nu mai este moarte, nu mai este trebuinţă nici de naştere nici de căsătorie. Aceasta nu înseamnă că va dispărea legătura care a unit cele două fiinţe în viaţă; tot ceea ce este pozitiv în lume nu va fi distrus la înviere, ci va fi perfecţionat şi spiritualizat. Cu alte cuvinte, viaţa celor înviaţi nu va mai fi ca cea de mai înainte, ci într-un anumit fel se va asemăna cu viaţa îngerilor şi va fi părtaşă la însăşi viaţa lui Dumnezeu (“sunt fiul lui Dumnezeu”). Aici îmi vin în minte cuvintele lui Ioan Evanghelistul care spune: “Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1Ioan 3,2).

Toată greutatea cuvântului lui Isus nu stă în mod ci în fapt, adică “Nu cum va fi învierea”, ci numai pur şi simplu “că va fi înviere”. Isus se referă şi El la Cartea lui Moise şi mai exact la episodul rugului arzător, acolo unde Dumnezeu se proclamă: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, şi încheie: “Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii, pentru că toţi trăiesc prin El”. Dacă Dumnezeu spune că este Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac şi al lui Iacob, într-o epocă în care Avraam, Isaac şi Iacob erau morţi de sute de ani, şi dacă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, în cazul acesta înseamnă că Avraam, Isaac şi Iacob mai trăiesc încă.

Acest text sugerează singura consideraţie care-l întăreşte pe creştinul modern în credinţa lui că după moarte mai există şi o altă viaţă. De fapt, această speranţă el şi-o bazează nu pe argumente platonice cu privire la natura sufletului, ci pe experienţa comuniunii cu Dumnezeu. După cât se poate observa, Isus prezintă aici o alternativă radicală: Ori credinţă în învierea morţilor, ori ateismul. Ambele stau şi cad împreună. Nu se poate crede într-un Dumnezeu care a pus în mişcare cerul şi pământul pentru om, care a proiectat pentru omul păcătos o grandioasă Istorie a mântuirii, dacă în cele din urmă omul ar fi destinat să o sfârşească în întunericul unui mormânt, pentru că în cele din urmă Dumnezeu nu ar fi decât stăpânul unui cimitir imens: ar fi un Dumnezeu al celor morţi, şi ca atare El însuşi nu ar fi decât un Dumnezeu mort.

În cazul acesta, întreaga noastră viaţă ne-ar apărea un joc crud şi barbar, care ne-ar face să întrevedem numai şi să dorim lumina, bucuria, viaţa, însă numai pentru a ne spune că toate acestea nu sunt făcute pentru noi. Este suficient a ne forma chiar şi numai o simplă idee despre aşa ceva, spre a vedea absurditatea şi a ne feri de ea. Din moment ce am crezut în Dumnezeu, acum ne trebuie mai multă tărie pentru a nu crede în învierea morţilor, decât pentru a crede în ea. Se înţelege atunci pentru ce Isus îşi încheie discuţia cu saducheii cu o extraordinară forţă, şi oarecum chiar cu mânie: Mult rătăciţilor, voi sunteţi în greşeală.

Spuneam la început că lecturile de astăzi ne permit a trasa un cadru complet al credinţei biblice în învierea morţilor. Însă până acum lipseşte din acest cadru cel mai important element dintre toate: Învierea lui Cristos! “Eu sunt Învierea şi Viaţa” – spune Domnul – cine crede în Mine nu va muri în veci. Noi nu vom putea dezvolta aici întreaga argumentaţie a lui Paul cuprinsă în faimosul capitol al 15-lea din prima sa Scrisoare către Corinteni, ci ne vom mulţumi doar cu afirmaţia de bază: “Iar dacă se propovăduieşte că Cristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Cristos nu a înviat” (1Corinteni 15,12-13).

Pentru Noul Testament, învierea lui Isus nu este un eveniment izolat, ci reprezintă iniţierea şi anticiparea învierii generale a morţilor. Isus este primul dintre cei înviaţi, “este pârga acestora”, însă nu se poate avea pârgă decât în vederea unei recolte întregi şi bogate (1Corinten 15,20). Probabil că apostolul a avut de a face cu persoane influenţate de saduchei sau de doctrina grecească, care admitea nemurirea sufletului, însă nu şi nemurirea omului întreg (2Timotei 2,18). Prin urmare, aceasta este credinţa în Învierea morţilor. Desigur că o atare credinţă include şi credinţa în judecata lui Dumnezeu, deoarece cu toţii vor învia în ziua de apoi, însă nu toţi vor învia pentru viaţa cea veşnică. Ideea învierii generale din morţi nu exclude un alt adevăr de credinţă tot atât de important, adică pedeapsa veşnică a celor nelegiuiţi (Matei 25,46).

Noi ne vom opri astăzi asupra aspectului pozitiv şi mângâietor al unei credinţe. Dacă noi mai stăm la îndoială atunci când este vorba de a adera cu tot sufletul la această credinţă, aceasta nu o facem pentru că ni s-ar părea absurdă, ci pentru că o aflăm prea frumoasă, corespunzătoare întocmai cu cele mai intime dorinţe a inimii noastre. Sfântul Paul spune: “Noi nu vrem să fim dezbrăcaţi de trup ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ceea ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă… Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace cu neputrezire” (2Corinteni 5,1-5; 1Corinetni 15,51-53). Noi vrem să fim fericiţi cu trupul nostru, şi nu fără el. Aproape toate religiile şi toţi credincioşii din lume, având în vedere dorinţa omului de viaţă, au propovăduit o viaţă şi după moarte; însă noutatea Bibliei stă în faptul că această viaţă de după moarte nu este concepută ca o repetare a acestei vieţi, aşa cum se observă în doctrina reîncarnării, proprie hinduismului sau altor religii orientale, nici în viaţa parţială, adică limitată numai la un element spiritual al omului, ci ca “o viaţă veşnică”, ca o viaţă desăvârşită. Fiecare om creat de Dumnezeu este destinat a trăi în comuniune cu Dumnezeu.

Ce garanţii avem pentru a susţine că această nemaiauzită aşteptare a noastră va deveni într-o zi realitate? Niciuna, dacă prin garanţii înţelegem numai acelea pe care ni le prezintă natura sau vreo lege: în naşterea omului există garanţia sigură că el va muri, însă în moartea lui nu există nici o garanţie că va învia, ci există numai garanţia pe care ne-o dă credinţa, şi care se bazează pe făgăduinţa lui Dumnezeu, şi mai ales pe faptul că această făgăduinţă a început să fie împlinită deja, prin învierea lui Isus din morţi. Cum a primit lumea revelaţia biblică în ceea ce priveşte învierea morţilor? Cuvântarea lui Paul ne lămureşte cum nici nu se poate mai bine: “Când au auzit ei de învierea morţilor îşi băteau joc, iar alţii au spus: Asupra acestor lucruri, te vom asculta altădată” (Fapte 17,32).

Dacă credinţa în înviere ar fi într-adevăr un “mit” şi un produs al mentalităţii neştiinţifice a anticilor, aşa cum se spune adesea, aceasta ar fi fost primită fără dificultate, însă atât atunci, cât şi în timpul de faţă, a provocat şi provoacă scandal. Numai că motivul scandalului de atunci diferă de cel din zilele noastre, fiind chiar diametral opus. Pentru ce socoteau grecii o naivitate dogma învierii trupurilor? Pentru că în ochii lor, acesta supraevalua importanţa acestei lumi şi a acestui trup, făgăduindu-le şi lor o mântuire. Pentru ei, adevărata mântuire însemna mântuirea de trup, nu mântuirea trupului. Mântuire însemna eliberarea din închistarea acestei lumi haotice şi trecătoare spre a se reîntoarce în starea fiinţelor nemateriale. Ei refuzau învierea pentru acelaşi motiv pentru care refuzau şi reîncarnarea.

Pentru ce li se pare naivă necredincioşilor din zilele noastre, credinţa în învierea morţilor? Pentru, că după părerea lor, credinţa nu ar privi cu destulă seriozitate această lume cu toată istoria ei. În sensul acesta, credinţa, în loc să îl angajeze pe om ca să lupte pentru un trai mai bun, şi în felul acesta să instaureze aici pe pământ o condiţie de libertate şi de fericire, îl obligă pe om să viseze o viaţă de dincolo de mormânt, care nu poate fi decât rodul iluziei şi al alienării. Cel ce raţionează astfel schimbă complet sensul credinţei creştine în învierea morţilor.

O stare de credinţă nu se naşte din dezgustul pentru viaţă, ci din pasiunea pentru viaţă: “Tu eşti vrednic de a trăi… Este atât de dulce viaţa, şi lumina atât de frumoasă este! ” – îi spuneau călăii unui martir din secolul al III-lea, pe nume Pionio, însă el le-a răspuns: “Da, ştiu şi eu că e dulce viaţa, însă noi suntem în căutarea unei alte vieţi mai bune. Lumina este frumoasă, însă noi dorim lumina cea adevărată; mai ştiu şi că pământul este frumos pentru că este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu”. Dar dacă renunţăm la toate acestea, să nu credeţi că o facem din cauza dezgustului sau al dispreţului, ci pentru că noi cunoaştem şi alte bunuri şi frumuseţi mult mai mari şi mai atrăgătoare.

În plus, întreaga noastră credinţă în învierea morţilor nu-l înstrăinează pe credincios de obligaţiile sale morale în istorie, ci îl stimulează. “Speranţa în înviere – scrie un Sfânt Părinte al Bisericii – este temelia oricărei fapte bune. Aşteptarea răsplăţii căleşte şi întăreşte sufletul pentru săvârşirea binelui”. Fiecare muncitor este dispus a îndura truda zilei dacă prevede o răsplată. Tot sufletul care crede în înviere se îngrijeşte de el însuşi, însă cel ce nu crede se lasă cu uşurinţă pradă dezastrului.

Cel ce crede că trupul rămâne pentru înviere se îngrijeşte de această haină a sufletului şi nu-l pătează cu păcate. Însă cine nu crede în înviere, acela se dedă la necurăţii, abuzând de propriul său trup ca de un lucru ce nu-i aparţine. Prin urmare, credinţa în învierea morţilor este o înştiinţare şi o învăţătură mântuitoare a Bisericii, mare şi necesară, contrazisă de mulţi cu toate că este probată de adevăr. Grecii o combat şi ereticii o răstălmăcesc. Asupra reflecţiilor propuse, va coborî acum Euharistia, care este pentru noi arvuna învierii viitoare: “Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin