Start > Ritul latin > Slava lui Dumnezeu este omul viu

Slava lui Dumnezeu este omul viu

3 November 2007
1,573 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXI-a de peste an (Anul C)

În psalmul responsorial de astăzi am repetat acest refren: “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Aceasta este o definiție a omului și poate cea mai religioasă dintre toate. Pentru filozofi omul este un animal rațional, iar pentru Biblie el este “Slava cea vie a lui Dumnezeu!” Aceste ultime cuvinte nu sunt extrase direct din Scriptură, ci sunt cuvintele unui Sfânt Părinte al Bisericii, și mai precis ale Sfântului Irineu din Lion, dar cu toate acestea ele sunt o adevărată comoară a înțelepciunii biblice, sunt chintesența Cuvântului lui Dumnezeu. Cu această extraordinară alegere, Liturghia a vrut să sublinieze marele mesaj al primei lecturi cu privire la Dumnezeu, care este “iubitorul vieții”, ca și importanța laudei aduse lui Dumnezeu, cântată de psalmul responsorial: “Te laudă, Doamne, toate faptele Tale… și toate povestesc slava Împărăției Tale”. Așadar astăzi ne vom lăsa antrenați în această mișcare de laudă pe care a creat-o Liturghia, și ne vom da toată silința să-l lăudăm pe Dumnezeu, chiar și în timp ce reflectăm asupra slavei Sale.

Expresia “slava lui Dumnezeu” poate fi folosită în două sensuri fundamentale: obiectiv și subiectiv. În sens obiectiv, slava lui Dumnezeu indică un element cu totul independent de noi: Dumnezeu este slăvit prin Sine însuși. Slava Sa cuprinde întreg universul, și este ca și obiectivizată și întipărită în El; toată făptura îi poartă pecetea. Deseori în Biblie slava lui Dumnezeu indică însăși prezența lui Dumnezeu, maiestatea Sa inaccesibilă care se manifestă ca splendida lumină ce trebuie umbrită de nori, spre a nu orbi ochii oamenilor. Aceasta este slava Domnului care vine să se sălășluiască pe Muntele Sinai, care a umplut Templul după consacrarea acestuia de către Solomon, care s-a reîntors după robie ca să locuiască în Sanctuar, și care în cele din urmă a luat chip omenesc în Isus din Nazaret, pentru că slava dumnezeiască strălucește acum pe chipul lui Cristos.

În sens subiectiv, slava lui Dumnezeu înseamnă luarea la cunoștință a acestei slave din partea creaturilor raționale – îngeri și oameni – ca și libera ei acceptare și proclamare de bunăvoie. În acest cadru bine determinat își capătă adevăratul lor sens cuvintele Sfântului Irineu, care spune că “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Această slavă subiectivă este fiica uimirii, pentru că își trage obârșia și din sentimentul admirației, al surprinderii și al tresăririi pe care o experimentează omul în fața măreției, a maiestății și a sfințeniei lui Dumnezeu, care îl înconjoară din toate părțile. “Am văzut lucrările mâinilor Tale și am fost cuprins de spaimă”, exclamă profetul Habacuc (3,2); “Cât de înfricoșate sunt lucrările Tale!” (Psalm 66,3).

Iov reacționează la această descoperire punându-și mâna la gură în semn de spaimă și de adorație tăcută (Iov 40,4). În sens subiectiv, Slava lui Dumnezeu este luarea la cunoștință de Slava lui Dumnezeu. Prin urmare, rugăciunea de slavă cea mai bună nu constă în a inventa noi și frumoase cuvinte de laudă aduse lui Dumnezeu, cât mai degrabă în a observa prezența acesteia; rugăciunea de laudă este un sentiment al prezenței, este observarea prezenței slavei lui Dumnezeu, care ne înconjoară, intrând în sintonie cu ea și în același timp, dându-i inimile și buzele noastre. Prin urmare, omul viu este Slava lui Dumnezeu, și aceasta nu numai pentru că, așa cum cântă Psalmul 8, își primește slava și cinstea de la Dumnezeu, ci chiar și pentru aceea că îl slăvește pe Dumnezeu. De aceea nu vorbim în sens pasiv, ci chiar și în sens activ; în El și numai în El se poate ajunge la expresia: “Lauda lui Dumnezeu, care umple tot pământul!”

Teilhard de Chardin a dat o definiție științifică și filozofică devenirii universului; el a privit materia, care cu greu avansează prin propria-i capacitate, spre lumina cunoașterii, spre a ajunge în cele din urmă în “fenomenul om”. Asemenea unui sâmbure, care din brazda reavănă încolțește, pentru ca apoi să tindă spre lumina soarelui; sau asemenea limfei ce urcă din sol spre a ajunge în vârful arborelui. Privită această scenă cu ochii credinței, așa cum de altfel a privit-o și Chardin, ce poate însemna acest urcuș al universului material spre viață și cunoaștere, dacă nu accesiune continuă spre cunoașterea slavei lui Dumnezeu și, ca atare, spre laudă? Ce drum lung a trebuit să parcurgă universul spre a ajunge până aici! Însă, odată ajuns până în acest punct, el așteaptă ca și omul să își facă datoria lui, care nu este alta decât a fi el însuși “Slava lui Dumnezeu”.

Vom încerca vizualizarea acestei idei, spre a ne convinge de tulburătoarea ei vastitate. Ce este sistemul nostru solar în comparație cu milioanele de galaxii care compun universul? Ce este pământul în comparație cu sistem solar? Ce este, ce înseamnă un om pe pământ? Legând acum aceste două extreme, să ne întrebăm: ce este omul în comparație cu întregul univers? Nimic! Dar, cu toate acestea, din acest nimic se desprinde un strigăt: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu”, prin care tot universul a fost creat. În acel nimic universul ia cunoștință de sine. Marele infinit este primit și acum se oglindește în Micul Infinit: “Dumnezeu a ales cele mai neînsemnate lucruri din această lume pentru ca nimeni să nu se poată mândri în fața lui… Tot cel ce se laudă să se laude numai în Domnul” (1Corinteni 1,28-31).

Acea așteptare a creației despre care vorbește Paul în faimosul capitol al VIII-lea din Scrisoarea către Romani nu este altceva decât această așteptare, de a fi antrenată de om în proslăvirea lui Dumnezeu. Această așteptare s-a împlinit în Sfântul Francisc din Assisi: în sufletul său curat și blând, întregul univers – soare, lună, pământ, apă, foc, vânt, flori – se transforma în slava lui Dumnezeu: “Preaînalte, Atotputernic, Dumnezeule, Stăpâne/ – așa își începe el “Cântecul făpturilor” – Laudele-s ale Tale: / Slava, cinstea și onoarea / chiar și binecuvântarea / Ție, Unuia-Ți revin / și nu omului hain…” Însă mult mai înainte și mult mai bine decât Sfântul Francisc, noi l-am avut pe Isus Cristos. În El, întregul univers și-a aflat răspunsul la această lungă așteptare la care se tindea chiar de la început, ” pentru că toate lucrurile prin El au fost create și în vederea lui” (Coloseni 1,16).

Ce spune oare Întâiul Născut al Creației? El spune: “Te binecuvântez (Te laud) Părinte, Sfântul cerului și al pământului” (Matei 11,25). “Eu te-am proslăvit pe pământ” (Ioan 17,4). Dacă slava este Vestea cea Bună combinată cu lauda, Isus tocmai aceasta a făcut. A răspândit despre Dumnezeu o veste bună plină de laudă. Că Isus Cristos este plinătatea mai înseamnă că El este plinătatea laudei și slavei lui Dumnezeu, cea mai desăvârșită laudă, cu excepția Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, Isus nu este numai slava obiectivă a lui Dumnezeu (adică prezența vădită a lui Dumnezeu printre oameni), ci este și Slava Supremă subiectivă a lui Dumnezeu printre oameni. În felul acesta Isus l-a realizat pe omul desăvârșit, sau cum i se mai spune, modelul perfect al umanității, în cazul când omul este într-adevăr Slava vie a lui Dumnezeu. Însă, în fața lui Dumnezeu, în intențiile sale tăinuite, omul persistă a fi întotdeauna “Lauda Slavei Sale” (Efeseni 1,14).

Prin urmare, lauda lui Dumnezeu nu este un lux sau o delicatețe spirituală rezervată sfinților sau călugărilor ci este însăși sensul vieții. Când îl lăudăm pe Dumnezeu, acel timp nu este un timp pierdut și nici măcar un timp ca toate celelalte, chiar nici nu putem spune că ar fi un intermezzo între activitățile concrete și rentabile. Nu, nu este nimic din toate acestea, ci este coloana vertebrală a tot restului timpului. În acest timp noi ne împlinim, dat fiind că realitatea noastră este de a fi: “Slava lui Dumnezeu”. Lăudându-l pe Dumnezeu, noi anticipăm existența noastră escatologică. În jurul Tronului lui Dumnezeu și al Mielului, nu se aude decât cântarea: Toată slava și puterea și mărirea…! ( Apocalips 4,11).

Lauda nu-l împlinește numai pe om luat ca atare, ci mai întâi de toate împlinește Biserica, adică poporul lui Dumnezeu. “Ea, scrie apostolul Petru, a fost chemată de la întuneric, la admirabila lui lumină, tocmai spre a vesti faptele minunate ale lui Dumnezeu” (1Petru 2,9). Ceea ce a fost rolul lui Israel în lume este acum rolul Bisericii, adică acela de a vesti faptele lui Dumnezeu, nu numai cele ale universului ci și faptele istoriei Mântuirii. Nu numai acelea pe care Dumnezeu le-a făcut la începutul creației ci și pe acelea pe care continuă să le facă și astăzi printre noi. De aceea sfinții numeau Biserica “locul doxologiei”. Biserica este acel templu în care toți cântă slava lui Dumnezeu. În templu fiecare creștin trebuie să-l laude pe Dumnezeu pentru că aceasta este în primul rând obligația îngerilor. Toată făptura, fie că tace, fie că vorbește – cea din cer și cea de pe pământ – își slăvește Creatorul.

În Biserică există psalmii, profețiile, avem poruncile și propovăduirea apostolilor, deci și noi trebuie să cântăm cu glasul și mai ales cu mintea. Acest cor de laude este dirijat de însuși Duhul Sfânt, care l-a compus și l-a armonizat după voința lui Dumnezeu. Prin urmare, noi trebuie să redescoperim frumusețea laudei, să-i redescoperim armonia. Aceasta nu este o adulație pe care noi o adresăm lui Dumnezeu ci înseamnă a intra în sanctuarul ființei. “Cel ce se minunează va domni!”, adică va intra chiar de acum în împărăția lui Dumnezeu. Totdeauna trebuie reaprinsă lumina cea nouă, minunata laudă de care este pătrunsă Biblia și mai cu seamă psalmii: “Bucurați-vă drepților întru Domnul: drepților li se cuvine lauda. Lauda Lui va fi totdeauna pe buzele mele. Nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă!”

Ultimul text ne sugerează o reflecție importantă: Slava lui Dumnezeu are un rival primejdios, care nu poate fi altul decât “slava proprie”. Nu pentru că Dumnezeu ar anula slava omului, sau pentru că ar vrea să-l umilească pe om, spre a se înălța pe ruinele demnității sale, așa cum cred unii atei moderni, cum ar fi Sartre, care spune: “Unde se naște Dumnezeu acolo moare omul!” Acest lucru nu este adevărat, pentru că este scris și verificat că Dumnezeu l-a încoronat pe om cu slavă și l-a făcut cu puțin mai prejos decât îngerii” (Psalm 8). Dușmanul cel mai aprig al omului este căutarea propriei slave, în afară de Dumnezeu, este căutarea slavei care vine de la oameni: “Cum puteți crede voi care umblați după slava pe care vi-o dați unii altora și nu căutați slava care vine de la Singurul Dumnezeu?” (Ioan 5,44). Această slavă care vine de la oameni este mincinoasă, nu pentru că de cele mai multe ori nu este sinceră ci mai ales că cel ce o caută și o primește se află pe o cale greșită.

Această laudă este împotriva adevărului religios și, evident, a omului însuși: “Ce lucru îl ai și pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1Corinteni 4,7). De câte ori și câți oameni nu-și petrec toată viața lor în căutarea propriei slave! Banul este poate idolul cel mai adorat din lume, însă este un idol fals și mincinos, este un idol din lut, care se desface în bucăți la cea mai mică înclinare și mai ales la acel brânci pe care i-l va da moartea. Viețuirea pentru propria slavă și laudă este o viață de oameni nebuni, pentru că înseamnă că ei trăiesc nu prin ceea ce sunt în realitate, ci prin ceea ce își închipuie că alții trebuie să creadă despre ei. Slava care vine de la oameni este cu adevărat deșartă, adică lipsită de sens; nu este decât lăudăroșenie, fum, iar Dumnezeu a declarat solemn război acestei uzurpări: “Eu sunt Domnul, și slava mea nu o voi ceda altora”.

Ușor poate fi deosebită slava care vine de la oameni de cea care vine de la Dumnezeu: prima întunecă mintea, ne face ambițioși, neliniștiți, nervoși, creează rivalități și gelozii înspăimântătoare; în schimb, cea de-a doua îi luminează mintea aceluia care o primește din însăși lumina slavei lui Dumnezeu, care este chiar Duhul Său, “Duhul Slavei”, așa cum îl numește Scriptura (1Petru 4,14). Ea este acea ungere care vine de la “cel Sfânt”, despre care vorbește Sf. Ioan (1Ioan 2,20), și care face să tresalte sufletul de bucurie și de mângâiere: “Noi toți privim cu fața descoperită ca într-o oglindă slava Domnului, și suntem schimbați în același duh al Lui, din slavă-n slavă prin duhul Domnului” (2Corinteni 3,18).

Chiar și în aceasta, a nu căuta stima și slava proprie, Isus-omul ne este o pildă vie: “Eu nu umblu după slava care vine de la oameni”, spunea El (Ioan 5,41). El este atent să nu fie ispitit de fală deșartă: “Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și i-a spus: Toate acestea Ți le voi da Ție!… Iar El a răspuns: Pleacă de la mine, satano!” (Matei 4,8-10). Pentru omul care în viața lui caută această slavă misterioasă, ce vine de la Dumnezeu, Sf. Paul are niște sfaturi foarte practice și folositoare, cum și în ce anume trebuie să se laude omul. El spune că trebuie să ne lăudăm numai cu slăbiciunile noastre, și numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos (2Corinteni 12,5; Galateni 16,14).

Tocmai în aceste ultime cuvinte se află secretul: a ne mândri cu slăbiciunile noastre și numai în Crucea Domnului nostru Isus Cristos, singurele care ne aparțin (și păcatul ne aparține, fiindcă este numai al nostru, însă cu el nu ne putem lăuda). Sfântul Francisc ajunsese deja la acea uimitoare capacitate de a-L slăvi pe Dumnezeu în creaturile sale, pentru că trecuse prin cuptorul îngrozitor al suferinței. Tot buchetul “deplinei fericiri” este alcătuit pe cuvintele Sfântului Paul, și se încheie cu acel îndemn adresat fratelui Leon: “Ascultă, frate Leon: mai mult decât toate harurile și darurile Duhului Sfânt, pe care Cristos le acordă prietenilor săi, este darul de a te învinge pe tine însuți, și de bunăvoie să înduri suferințele, lipsurile, nedreptățile, injuriile, din dragoste față de Cristos, deoarece cu toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu noi nu ne putem lăuda, pentru că nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu.

Însă numai în crucea suferințelor și a încercărilor de tot felul ne putem lăuda. Prin urmare, lauda lui Dumnezeu nu se poate cumpăra pe un preț derizoriu, ci se plătește cu renunțarea la propria slavă. Liturghia ne amintește adesea despre “sacrificium laudis” (jertfa laudei), ceea ce vrea să spună că atâta vreme cât mai suntem călători și încă departe de Domnul, nu putem aduce nici un fel de laudă fără jertfă, fără suferință. Jertfa Laudei este ca tămâia binemirositoare, și care nu se ridică la cer fără a arde și a consuma ceva din noi înșine. Tocmai din această cauză, Isus cel răstignit a fost suprema Laudă a lui Dumnezeu, iar Liturghia, care ni-L face prezent pe altarele noastre pe acel Isus, este marea și nedepășita “Jertfă a Laudei”: “Prin Cristos, cu Cristos, în Cristos… toată slava și mărirea”.

Tot în această ordine de idei doresc să iau în considerație și slava sau reputația noastră, fie ea bună sau rea. Noi suntem chemați să privim cerul; să privim spre înălțimi, acolo unde aceste ceruri ne așteaptă, pentru că ele vor să vestească slava lui Dumnezeu, însă nu pot face aceasta decât numai cu limba și cu buzele noastre. Acolo, sus, în cer, ne așteaptă îngerii și sfinții, care au trebuință de slăbuțul și hodorogitul nostru glas, pentru a completa minunatul lor cor al laudei. Să învățăm de la ei să aruncăm “coroanele noastre în fața tronului și să spunem: “Vrednic ești, Doamne Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin Voia Ta stau în ființă și au fost făcute” (Apocalips 4,10-11). Coroanele noastre sunt elogiile pe care le primim, sarcinile sau oficiile pe care le deținem, faptele bune pe care le facem, meritele, talentele, absolut totul.

Dacă vrem ca toate acestea să nu ne dăuneze, atunci să le aruncăm în fața tronului Majestății lui Dumnezeu. Aceasta este întreita cântare pe care a auzit-o Isaia în cer: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor. Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isaia 6,3; Apocalips 4,8). “Cerurile și pământul”, adică toate creaturile spirituale și toate creaturile vizibile, “sunt pline de Mărirea Ta”. La un recent congres am ascultat mărturia unui tată de familie, care arătase celor patru fii ai săi un bob de grâu mai înainte de a-l planta, I-a întrebat ce anume conține această sămânță, sperând ca aceștia să-i răspundă: “Viața!”, însă micuța Jeni, de cinci ani, a dat cel mai bun răspuns: “Acest bob de grâu conține în el Slava lui Dumnezeu!” Da, așa este: chiar și cea mai mică și mai umilă sămânță este plină de Slava lui Dumnezeu… Totul este plin de slava lui Dumnezeu, însă totul are nevoie de cineva care să o vestească. Chiar și fructul odată ajuns la maturitate trebuie tăiat de mâna omului spre a-și da sucul său binefăcător, sau vasul de alabastru trebuie deschis mai întâi spre a-și emana parfumul îmbătător pe care îl conține… Noi trebuie să fim acei vestitori ai laudei lui Dumnezeu ce se află ascunsă în univers.

Fericitul Henric Susone scrie: “Cântând eu odată liturghia, și ajungând la cuvintele: ‘sus inimile’, mi-am închipuit că am în fața mea toate ființele create de Dumnezeu, din cer și de pe pământ: apa, aerul, focul, lumina și toate elementele fiecare cu propriul său nume. La fel și păsările cerului, peștii apelor și florile pădurii, ierburile și toate plantele câmpiei, toate firele de nisip din mări și oceane, toate firele de praf ce plutesc în aer, toate picăturile de ploaie ce cad sau sunt pe cale de a cădea, toți stropii de rouă, care împodobesc fânețele… Luat de aceste gânduri, îmi închipuiam că mă aflu în mijlocul acestor făpturi, ca un maestru de cor, ca un mare dirijor în fața unui cor imens!” În jurul nostru și asupra noastră, planează o chemare tăcută a creaturilor, care așteaptă pe cineva, care să intoneze în numele lor, acel “Lăudat să fii, Stăpâne!” Tot omul care-l laudă pe Domnul se află în lumina Sa. Doamne, învață-ne să Te lăudăm!

Ritul latin