Predici

În psalmul responsorial de astăzi am repetat acest refren: “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Aceasta este o definiţie a omului şi poate cea mai religioasă dintre toate. Pentru filozofi omul este un animal raţional, iar pentru Biblie el este “Slava cea vie a lui Dumnezeu!” Aceste ultime cuvinte nu sunt extrase direct din Scriptură, ci sunt cuvintele unui Sfânt Părinte al Bisericii, şi mai precis ale Sfântului Irineu din Lion, dar cu toate acestea ele sunt o adevărată comoară a înţelepciunii biblice, sunt chintesenţa Cuvântului lui Dumnezeu. Cu această extraordinară alegere, Liturghia a vrut să sublinieze marele mesaj al primei lecturi cu privire la Dumnezeu, care este “iubitorul vieţii”, ca şi importanţa laudei aduse lui Dumnezeu, cântată de psalmul responsorial: “Te laudă, Doamne, toate faptele Tale… şi toate povestesc slava Împărăţiei Tale”. Aşadar astăzi ne vom lăsa antrenaţi în această mişcare de laudă pe care a creat-o Liturghia, şi ne vom da toată silinţa să-l lăudăm pe Dumnezeu, chiar şi în timp ce reflectăm asupra slavei Sale.

Expresia “slava lui Dumnezeu” poate fi folosită în două sensuri fundamentale: obiectiv şi subiectiv. În sens obiectiv, slava lui Dumnezeu indică un element cu totul independent de noi: Dumnezeu este slăvit prin Sine însuşi. Slava Sa cuprinde întreg universul, şi este ca şi obiectivizată şi întipărită în El; toată făptura îi poartă pecetea. Deseori în Biblie slava lui Dumnezeu indică însăşi prezenţa lui Dumnezeu, maiestatea Sa inaccesibilă care se manifestă ca splendida lumină ce trebuie umbrită de nori, spre a nu orbi ochii oamenilor. Aceasta este slava Domnului care vine să se sălăşluiască pe Muntele Sinai, care a umplut Templul după consacrarea acestuia de către Solomon, care s-a reîntors după robie ca să locuiască în Sanctuar, şi care în cele din urmă a luat chip omenesc în Isus din Nazaret, pentru că slava dumnezeiască străluceşte acum pe chipul lui Cristos.

În sens subiectiv, slava lui Dumnezeu înseamnă luarea la cunoştinţă a acestei slave din partea creaturilor raţionale – îngeri şi oameni – ca şi libera ei acceptare şi proclamare de bunăvoie. În acest cadru bine determinat îşi capătă adevăratul lor sens cuvintele Sfântului Irineu, care spune că “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Această slavă subiectivă este fiica uimirii, pentru că îşi trage obârşia şi din sentimentul admiraţiei, al surprinderii şi al tresăririi pe care o experimentează omul în faţa măreţiei, a maiestăţii şi a sfinţeniei lui Dumnezeu, care îl înconjoară din toate părţile. “Am văzut lucrările mâinilor Tale şi am fost cuprins de spaimă”, exclamă profetul Habacuc (3,2); “Cât de înfricoşate sunt lucrările Tale!” (Psalm 66,3).

Iov reacţionează la această descoperire punându-şi mâna la gură în semn de spaimă şi de adoraţie tăcută (Iov 40,4). În sens subiectiv, Slava lui Dumnezeu este luarea la cunoştinţă de Slava lui Dumnezeu. Prin urmare, rugăciunea de slavă cea mai bună nu constă în a inventa noi şi frumoase cuvinte de laudă aduse lui Dumnezeu, cât mai degrabă în a observa prezenţa acesteia; rugăciunea de laudă este un sentiment al prezenţei, este observarea prezenţei slavei lui Dumnezeu, care ne înconjoară, intrând în sintonie cu ea şi în acelaşi timp, dându-i inimile şi buzele noastre. Prin urmare, omul viu este Slava lui Dumnezeu, şi aceasta nu numai pentru că, aşa cum cântă Psalmul 8, îşi primeşte slava şi cinstea de la Dumnezeu, ci chiar şi pentru aceea că îl slăveşte pe Dumnezeu. De aceea nu vorbim în sens pasiv, ci chiar şi în sens activ; în El şi numai în El se poate ajunge la expresia: “Lauda lui Dumnezeu, care umple tot pământul!”

Teilhard de Chardin a dat o definiţie ştiinţifică şi filozofică devenirii universului; el a privit materia, care cu greu avansează prin propria-i capacitate, spre lumina cunoaşterii, spre a ajunge în cele din urmă în “fenomenul om”. Asemenea unui sâmbure, care din brazda reavănă încolţeşte, pentru ca apoi să tindă spre lumina soarelui; sau asemenea limfei ce urcă din sol spre a ajunge în vârful arborelui. Privită această scenă cu ochii credinţei, aşa cum de altfel a privit-o şi Chardin, ce poate însemna acest urcuş al universului material spre viaţă şi cunoaştere, dacă nu accesiune continuă spre cunoaşterea slavei lui Dumnezeu şi, ca atare, spre laudă? Ce drum lung a trebuit să parcurgă universul spre a ajunge până aici! Însă, odată ajuns până în acest punct, el aşteaptă ca şi omul să îşi facă datoria lui, care nu este alta decât a fi el însuşi “Slava lui Dumnezeu”.

Vom încerca vizualizarea acestei idei, spre a ne convinge de tulburătoarea ei vastitate. Ce este sistemul nostru solar în comparaţie cu milioanele de galaxii care compun universul? Ce este pământul în comparaţie cu sistem solar? Ce este, ce înseamnă un om pe pământ? Legând acum aceste două extreme, să ne întrebăm: ce este omul în comparaţie cu întregul univers? Nimic! Dar, cu toate acestea, din acest nimic se desprinde un strigăt: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu”, prin care tot universul a fost creat. În acel nimic universul ia cunoştinţă de sine. Marele infinit este primit şi acum se oglindeşte în Micul Infinit: “Dumnezeu a ales cele mai neînsemnate lucruri din această lume pentru ca nimeni să nu se poată mândri în faţa lui… Tot cel ce se laudă să se laude numai în Domnul” (1Corinteni 1,28-31).

Acea aşteptare a creaţiei despre care vorbeşte Paul în faimosul capitol al VIII-lea din Scrisoarea către Romani nu este altceva decât această aşteptare, de a fi antrenată de om în proslăvirea lui Dumnezeu. Această aşteptare s-a împlinit în Sfântul Francisc din Assisi: în sufletul său curat şi blând, întregul univers – soare, lună, pământ, apă, foc, vânt, flori – se transforma în slava lui Dumnezeu: “Preaînalte, Atotputernic, Dumnezeule, Stăpâne/ – aşa îşi începe el “Cântecul făpturilor” – Laudele-s ale Tale: / Slava, cinstea şi onoarea / chiar şi binecuvântarea / Ţie, Unuia-Ţi revin / şi nu omului hain…” Însă mult mai înainte şi mult mai bine decât Sfântul Francisc, noi l-am avut pe Isus Cristos. În El, întregul univers şi-a aflat răspunsul la această lungă aşteptare la care se tindea chiar de la început, ” pentru că toate lucrurile prin El au fost create şi în vederea lui” (Coloseni 1,16).

Ce spune oare Întâiul Născut al Creaţiei? El spune: “Te binecuvântez (Te laud) Părinte, Sfântul cerului şi al pământului” (Matei 11,25). “Eu te-am proslăvit pe pământ” (Ioan 17,4). Dacă slava este Vestea cea Bună combinată cu lauda, Isus tocmai aceasta a făcut. A răspândit despre Dumnezeu o veste bună plină de laudă. Că Isus Cristos este plinătatea mai înseamnă că El este plinătatea laudei şi slavei lui Dumnezeu, cea mai desăvârşită laudă, cu excepţia Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, Isus nu este numai slava obiectivă a lui Dumnezeu (adică prezenţa vădită a lui Dumnezeu printre oameni), ci este şi Slava Supremă subiectivă a lui Dumnezeu printre oameni. În felul acesta Isus l-a realizat pe omul desăvârşit, sau cum i se mai spune, modelul perfect al umanităţii, în cazul când omul este într-adevăr Slava vie a lui Dumnezeu. Însă, în faţa lui Dumnezeu, în intenţiile sale tăinuite, omul persistă a fi întotdeauna “Lauda Slavei Sale” (Efeseni 1,14).

Prin urmare, lauda lui Dumnezeu nu este un lux sau o delicateţe spirituală rezervată sfinţilor sau călugărilor ci este însăşi sensul vieţii. Când îl lăudăm pe Dumnezeu, acel timp nu este un timp pierdut şi nici măcar un timp ca toate celelalte, chiar nici nu putem spune că ar fi un intermezzo între activităţile concrete şi rentabile. Nu, nu este nimic din toate acestea, ci este coloana vertebrală a tot restului timpului. În acest timp noi ne împlinim, dat fiind că realitatea noastră este de a fi: “Slava lui Dumnezeu”. Lăudându-l pe Dumnezeu, noi anticipăm existenţa noastră escatologică. În jurul Tronului lui Dumnezeu şi al Mielului, nu se aude decât cântarea: Toată slava şi puterea şi mărirea…! ( Apocalips 4,11).

Lauda nu-l împlineşte numai pe om luat ca atare, ci mai întâi de toate împlineşte Biserica, adică poporul lui Dumnezeu. “Ea, scrie apostolul Petru, a fost chemată de la întuneric, la admirabila lui lumină, tocmai spre a vesti faptele minunate ale lui Dumnezeu” (1Petru 2,9). Ceea ce a fost rolul lui Israel în lume este acum rolul Bisericii, adică acela de a vesti faptele lui Dumnezeu, nu numai cele ale universului ci şi faptele istoriei Mântuirii. Nu numai acelea pe care Dumnezeu le-a făcut la începutul creaţiei ci şi pe acelea pe care continuă să le facă şi astăzi printre noi. De aceea sfinţii numeau Biserica “locul doxologiei”. Biserica este acel templu în care toţi cântă slava lui Dumnezeu. În templu fiecare creştin trebuie să-l laude pe Dumnezeu pentru că aceasta este în primul rând obligaţia îngerilor. Toată făptura, fie că tace, fie că vorbeşte – cea din cer şi cea de pe pământ – îşi slăveşte Creatorul.

În Biserică există psalmii, profeţiile, avem poruncile şi propovăduirea apostolilor, deci şi noi trebuie să cântăm cu glasul şi mai ales cu mintea. Acest cor de laude este dirijat de însuşi Duhul Sfânt, care l-a compus şi l-a armonizat după voinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, noi trebuie să redescoperim frumuseţea laudei, să-i redescoperim armonia. Aceasta nu este o adulaţie pe care noi o adresăm lui Dumnezeu ci înseamnă a intra în sanctuarul fiinţei. “Cel ce se minunează va domni!”, adică va intra chiar de acum în împărăţia lui Dumnezeu. Totdeauna trebuie reaprinsă lumina cea nouă, minunata laudă de care este pătrunsă Biblia şi mai cu seamă psalmii: “Bucuraţi-vă drepţilor întru Domnul: drepţilor li se cuvine lauda. Lauda Lui va fi totdeauna pe buzele mele. Nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă!”

Ultimul text ne sugerează o reflecţie importantă: Slava lui Dumnezeu are un rival primejdios, care nu poate fi altul decât “slava proprie”. Nu pentru că Dumnezeu ar anula slava omului, sau pentru că ar vrea să-l umilească pe om, spre a se înălţa pe ruinele demnităţii sale, aşa cum cred unii atei moderni, cum ar fi Sartre, care spune: “Unde se naşte Dumnezeu acolo moare omul!” Acest lucru nu este adevărat, pentru că este scris şi verificat că Dumnezeu l-a încoronat pe om cu slavă şi l-a făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” (Psalm 8). Duşmanul cel mai aprig al omului este căutarea propriei slave, în afară de Dumnezeu, este căutarea slavei care vine de la oameni: “Cum puteţi crede voi care umblaţi după slava pe care vi-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine de la Singurul Dumnezeu?” (Ioan 5,44). Această slavă care vine de la oameni este mincinoasă, nu pentru că de cele mai multe ori nu este sinceră ci mai ales că cel ce o caută şi o primeşte se află pe o cale greşită.

Această laudă este împotriva adevărului religios şi, evident, a omului însuşi: “Ce lucru îl ai şi pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1Corinteni 4,7). De câte ori şi câţi oameni nu-şi petrec toată viaţa lor în căutarea propriei slave! Banul este poate idolul cel mai adorat din lume, însă este un idol fals şi mincinos, este un idol din lut, care se desface în bucăţi la cea mai mică înclinare şi mai ales la acel brânci pe care i-l va da moartea. Vieţuirea pentru propria slavă şi laudă este o viaţă de oameni nebuni, pentru că înseamnă că ei trăiesc nu prin ceea ce sunt în realitate, ci prin ceea ce îşi închipuie că alţii trebuie să creadă despre ei. Slava care vine de la oameni este cu adevărat deşartă, adică lipsită de sens; nu este decât lăudăroşenie, fum, iar Dumnezeu a declarat solemn război acestei uzurpări: “Eu sunt Domnul, şi slava mea nu o voi ceda altora”.

Uşor poate fi deosebită slava care vine de la oameni de cea care vine de la Dumnezeu: prima întunecă mintea, ne face ambiţioşi, neliniştiţi, nervoşi, creează rivalităţi şi gelozii înspăimântătoare; în schimb, cea de-a doua îi luminează mintea aceluia care o primeşte din însăşi lumina slavei lui Dumnezeu, care este chiar Duhul Său, “Duhul Slavei”, aşa cum îl numeşte Scriptura (1Petru 4,14). Ea este acea ungere care vine de la “cel Sfânt”, despre care vorbeşte Sf. Ioan (1Ioan 2,20), şi care face să tresalte sufletul de bucurie şi de mângâiere: “Noi toţi privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi duh al Lui, din slavă-n slavă prin duhul Domnului” (2Corinteni 3,18).

Chiar şi în aceasta, a nu căuta stima şi slava proprie, Isus-omul ne este o pildă vie: “Eu nu umblu după slava care vine de la oameni”, spunea El (Ioan 5,41). El este atent să nu fie ispitit de fală deşartă: “Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a spus: Toate acestea Ţi le voi da Ţie!… Iar El a răspuns: Pleacă de la mine, satano!” (Matei 4,8-10). Pentru omul care în viaţa lui caută această slavă misterioasă, ce vine de la Dumnezeu, Sf. Paul are nişte sfaturi foarte practice şi folositoare, cum şi în ce anume trebuie să se laude omul. El spune că trebuie să ne lăudăm numai cu slăbiciunile noastre, şi numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos (2Corinteni 12,5; Galateni 16,14).

Tocmai în aceste ultime cuvinte se află secretul: a ne mândri cu slăbiciunile noastre şi numai în Crucea Domnului nostru Isus Cristos, singurele care ne aparţin (şi păcatul ne aparţine, fiindcă este numai al nostru, însă cu el nu ne putem lăuda). Sfântul Francisc ajunsese deja la acea uimitoare capacitate de a-L slăvi pe Dumnezeu în creaturile sale, pentru că trecuse prin cuptorul îngrozitor al suferinţei. Tot buchetul “deplinei fericiri” este alcătuit pe cuvintele Sfântului Paul, şi se încheie cu acel îndemn adresat fratelui Leon: “Ascultă, frate Leon: mai mult decât toate harurile şi darurile Duhului Sfânt, pe care Cristos le acordă prietenilor săi, este darul de a te învinge pe tine însuţi, şi de bunăvoie să înduri suferinţele, lipsurile, nedreptăţile, injuriile, din dragoste faţă de Cristos, deoarece cu toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu noi nu ne putem lăuda, pentru că nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu.

Însă numai în crucea suferinţelor şi a încercărilor de tot felul ne putem lăuda. Prin urmare, lauda lui Dumnezeu nu se poate cumpăra pe un preţ derizoriu, ci se plăteşte cu renunţarea la propria slavă. Liturghia ne aminteşte adesea despre “sacrificium laudis” (jertfa laudei), ceea ce vrea să spună că atâta vreme cât mai suntem călători şi încă departe de Domnul, nu putem aduce nici un fel de laudă fără jertfă, fără suferinţă. Jertfa Laudei este ca tămâia binemirositoare, şi care nu se ridică la cer fără a arde şi a consuma ceva din noi înşine. Tocmai din această cauză, Isus cel răstignit a fost suprema Laudă a lui Dumnezeu, iar Liturghia, care ni-L face prezent pe altarele noastre pe acel Isus, este marea şi nedepăşita “Jertfă a Laudei”: “Prin Cristos, cu Cristos, în Cristos… toată slava şi mărirea”.

Tot în această ordine de idei doresc să iau în consideraţie şi slava sau reputaţia noastră, fie ea bună sau rea. Noi suntem chemaţi să privim cerul; să privim spre înălţimi, acolo unde aceste ceruri ne aşteaptă, pentru că ele vor să vestească slava lui Dumnezeu, însă nu pot face aceasta decât numai cu limba şi cu buzele noastre. Acolo, sus, în cer, ne aşteaptă îngerii şi sfinţii, care au trebuinţă de slăbuţul şi hodorogitul nostru glas, pentru a completa minunatul lor cor al laudei. Să învăţăm de la ei să aruncăm “coroanele noastre în faţa tronului şi să spunem: “Vrednic eşti, Doamne Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin Voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apocalips 4,10-11). Coroanele noastre sunt elogiile pe care le primim, sarcinile sau oficiile pe care le deţinem, faptele bune pe care le facem, meritele, talentele, absolut totul.

Dacă vrem ca toate acestea să nu ne dăuneze, atunci să le aruncăm în faţa tronului Majestăţii lui Dumnezeu. Aceasta este întreita cântare pe care a auzit-o Isaia în cer: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor. Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isaia 6,3; Apocalips 4,8). “Cerurile şi pământul”, adică toate creaturile spirituale şi toate creaturile vizibile, “sunt pline de Mărirea Ta”. La un recent congres am ascultat mărturia unui tată de familie, care arătase celor patru fii ai săi un bob de grâu mai înainte de a-l planta, I-a întrebat ce anume conţine această sămânţă, sperând ca aceştia să-i răspundă: “Viaţa!”, însă micuţa Jeni, de cinci ani, a dat cel mai bun răspuns: “Acest bob de grâu conţine în el Slava lui Dumnezeu!” Da, aşa este: chiar şi cea mai mică şi mai umilă sămânţă este plină de Slava lui Dumnezeu… Totul este plin de slava lui Dumnezeu, însă totul are nevoie de cineva care să o vestească. Chiar şi fructul odată ajuns la maturitate trebuie tăiat de mâna omului spre a-şi da sucul său binefăcător, sau vasul de alabastru trebuie deschis mai întâi spre a-şi emana parfumul îmbătător pe care îl conţine… Noi trebuie să fim acei vestitori ai laudei lui Dumnezeu ce se află ascunsă în univers.

Fericitul Henric Susone scrie: “Cântând eu odată liturghia, şi ajungând la cuvintele: ‘sus inimile’, mi-am închipuit că am în faţa mea toate fiinţele create de Dumnezeu, din cer şi de pe pământ: apa, aerul, focul, lumina şi toate elementele fiecare cu propriul său nume. La fel şi păsările cerului, peştii apelor şi florile pădurii, ierburile şi toate plantele câmpiei, toate firele de nisip din mări şi oceane, toate firele de praf ce plutesc în aer, toate picăturile de ploaie ce cad sau sunt pe cale de a cădea, toţi stropii de rouă, care împodobesc fâneţele… Luat de aceste gânduri, îmi închipuiam că mă aflu în mijlocul acestor făpturi, ca un maestru de cor, ca un mare dirijor în faţa unui cor imens!” În jurul nostru şi asupra noastră, planează o chemare tăcută a creaturilor, care aşteaptă pe cineva, care să intoneze în numele lor, acel “Lăudat să fii, Stăpâne!” Tot omul care-l laudă pe Domnul se află în lumina Sa. Doamne, învaţă-ne să Te lăudăm!

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin