Start > Ritul latin > A mulțumi cu bucurie lui Dumnezeu

A mulțumi cu bucurie lui Dumnezeu

12 October 2007
2,231 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul C)

Unul dintre cei zece leproși vindecați de Isus, despre care vorbește Evanghelia de astăzi, “s-a întors slăvind pe Dumnezeu cu glas tare, s-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și i-a mulțumit. Era samaritean”. Toți cei zece se însănătoșiseră, însă numai acesta s-a reîntors spre a mulțumi, pentru vindecare și pentru mântuire, adică, în sensul evanghelic, acesta a venit la credință și a intrat în împărăție. “Scoală-te și mergi, i-a spus Isus, credința ta te-a mântuit”. Probabil că întregul episod a fost amintit de evangheliști numai datorită acestuia, cel de-al zecelea lepros, pentru că întreaga greutate a pericopei apasă asupra lui.

Ceva asemănător se observă și în prima lectură: Naaman sirianul, simțindu-se vindecat de lepră, a recunoscut măreția Dumnezeului lui Israel, și s-a hotărât a nu mai aduce jertfe altor dumnezei decât Domnului. În ambele lecturi biblice, observăm mai ales frumusețea și importanța mulțumirii. Aceasta trebuie să fie acea atitudine a omului care în mod spontan să urmeze imediat oricărei binefaceri a lui Dumnezeu. În urma oricărei binefaceri din partea lui Dumnezeu, omul trebuie să-i aducă mulțumiri și laude, și în același timp să mărturisească mărinimia lui Dumnezeu.

Desigur, nu numai cel care a beneficiat de o minune din partea lui Dumnezeu, în adevăratul sens al cuvântului, va trebui să mulțumească, ci cu toții trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu, pentru că într-un fel sau altul, cu toții am fost vizitați de El și am experimentat tangibil prezența și puterea Lui. Copilul, odată crescut, nu va ști de câte ori a fost salvat, în copilărie, de mâna vigilentă a mamei sau a tatălui său. Tot așa și noi. Poate că nu am asistat la minuni senzaționale, însă noi cu toții suntem niște însănătoșiți în chip miraculos.

Numai în cer, la lumina lui Dumnezeu, vom observa de câte ori a intervenit El și în cauza noastră, plecând de la acea grandioasă vindecare care a fost botezul nostru, un eveniment nu mai puțin miraculos decât acela al trecerii Mării Roșii de către izraeliți. În cuvintele Evangheliei, am auzit încredințându-se un consemn: “Voi sunteți neam ales, preoție regească, popor de sfinți, de aceea trebuie să vestiți mărețiile Lui, care v-a chemat de la întuneric la admirabila sa lumină”. Prin urmare, vestirea mărețiilor lui Dumnezeu, ca și mulțumirea, fac parte integrantă din esența Bisericii și a fiecărui creștin în parte. Așadar, experiența de toate zilele ne spune și nouă, ca și celorlalți nouă leproși, că suntem nerecunoscători. Primim darul și îl ascundem, temându-ne oarecum să nu ni-l fure alții, spre a ne bucura numai noi de el.

Poate că această dificultate de a fi recunoscători față de Dumnezeu se naște din faptul că nu știm a fi recunoscători față de oameni. Foarte mic este numărul acelor oameni care să știe să fie recunoscători față de ceilalți, care să mulțumească din inimă, nu numai cu buzele, binefăcătorilor lor… Educarea recunoștinței este însăși floarea educației, însă aceasta trebuie să fie o recunoștință liberă, nu forțată, recunoscători în libertate, nu constrânși sau din obișnuință. În cazul acesta mulțumirea devine spontană, este rodul umilinței și al mărinimiei, pentru că ne face să recunoaștem nevoia noastră și generozitatea fraților noștri. Vom aprofunda ceva mai mult această temă, care va da un nou avânt rugăciunii noastre, și ne va ajuta ca să înțelegem mai bine Euharistia.

Ce înțelegem noi atunci când îi spunem lui Dumnezeu: “Îți mulțumesc, Ție, Doamne?… El, Donatorul, Creatorul, Dumnezeul, iar noi niște simple creaturi ale lui Dumnezeu. Înseamnă a accepta că Dumnezeu este Dumnezeu și că noi suntem oameni. Într-un sens oarecare, acesta este sentimentul religios fundamental: a ne accepta așa cum suntem, adică debitori în toate (“Ce ai care să nu-l fi primit de la Dumnezeu?”), oameni care pot spune numai “Mulțumesc!”. Însă a accepta aceasta liber și cu bucurie, așa cum fac copiii atunci când primesc vreun cadou de la tata sau de la mama, fără a se simți umiliți și înjosiți. În cazul acesta, a-I mulțumi lui Dumnezeu înseamnă a-I spune: “Bine îmi este mie Doamne, să fiu așa: ca Tu să fii Dumnezeu iar eu să fiu creatura Ta”.

În felul acesta, mulțumirea este anti-păcatul prin excelență, răsturnarea atitudinii înnăscute a păcatului. Păcatul este refuzul de a-i mulțumi lui Dumnezeu, de a se accepta ca făptură omenească. Lucifer era cel mai frumos dintre toate făpturile, însă pentru aceasta trebuia să-I mulțumească lui Dumnezeu. Dar ce a făcut el? A preferat să fie cel mai nefericit dintre toate creaturile… Aceeași atitudine o recunoaștem și în cel dintâi păcat al omului… Tăgăduirea lui Dumnezeu este cel mai îngrozitor păcat, pe care-l denunță Paul în Scrisoarea sa către Romani atunci când spune: “Necunoscându-L pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit și nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21).

Se înțelege, deci, pentru ce Isus, Cel ce este Acela care ridică păcatele lumii, este în același timp și mulțumirea vie și personificată. Mulțumirea Tatălui inundă sufletul omenesc al lui Isus, care se recunoaște întru totul dator Tatălui, încât ajunge a spune: “Cuvântul Meu nu este al Meu, ci al Tatălui” (Ioan 7,16). Și cum El este Cuvântul, este ca și cum ar spune: “Eu nu sunt al Meu: nu-mi aparțin, ci sunt al Tatălui”. Prin urmare a mulțumi înseamnă a-L accepta pe Dumnezeu, a trece de partea Lui. Într-o zi, Isus s-a bucurat întru Duhul Sfânt și a zis: “Tată, Domn al cerului și al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că așa ai găsit Tu cu cale” (Luca 10,21).

Prin urmare, a mulțumi înseamnă a-L recunoaște și a-L mărturisi pe Dumnezeu. Apocalipsul îl numește pe Isus “Amin”, pentru a spune că Isus este mulțumirea întruchipată a Tatălui (Apocalips 3,14). Acest sentiment intim al lui Isus se extinde la toate acțiunile Sale și formează fondul tuturor rugăciunilor ce le rostește. Mai înainte de a întreprinde vreo acțiune importantă, Isus mulțumește Tatălui. Sinopticii de comun acord pun accentul pe o aducere de mulțumire deosebită din viața lui Isus: “Apoi a luat pâinea, și după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o, zicând: Acesta este Trupul Meu…” (Luca 22,19).

Să ne gândim că și în acea noapte, când trebuia să fie trădat și omorât, “El a mulțumit Tatălui”. Mulțumirea adusă de Isus în acea noapte, la frângerea pâinii, a trebuit să fie atât de intensă și atât de mișcătoare, încât s-a întipărit atât de bine în amintirea celor de față. Biserica, primind această moștenire, numește amintirea a toate acestea ca și tot ritualul săvârșit atunci “Euharistie”, adică aducere de mulțumire, iar acest cuvânt “euharistie”, dintr-un termen comun devine termen tehnic, spre a arăta că toată mulțumirea adusă lui Dumnezeu este conținută în acea mulțumire, de la care își primește și sensul.

După pilda lui Isus urmează pilda comunității apostolice. Scrisorile lui Paul, și în general întreaga Biserică apostolică este pătrunsă de acest sentiment de mulțumire adusă lui Dumnezeu, care se nutrește ceas de ceas dintr-un alt motiv, care este cel mai mare dintre toate, și care se numește “Răscumpărarea adusă de Isus, darul Duhului Sfânt”: Mulțumescu-ți, Ție, Părinte, prin Isus Cristos. La amintirea a ceea ce a făcut Isus se unește îndemnul de a face și noi așa cum a făcut El: “De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu… Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Cristos, cu privire la voi” (1Tesaloniceni 2,13; 5,18). “Să-i mulțumim cu bucurie Tatălui” (Coloseni 1,12).

Această mulțumire a Bisericii nu este un sentiment subiectiv și psihologic, un sentiment bun și atâta tot, ci este o mulțumire adusă lui Dumnezeu prin Isus Cristos, de aceea este ceva obiectiv, care spală, care curăță în însăși mulțumirea pe care Isus o aduce Tatălui, mai înainte de moartea Sa, și pe care o mai aduce și astăzi ori de câte ori amintim Patima și Moartea Sa. În Euharistie, noi ne nutrim cu mulțumirea lui Isus, și pentru a ne spune astfel, noi mâncăm mulțumirea Sa, spre a ne învăța și pe noi a fi totdeauna disponibili la voința Tatălui.

După ce am explicat Euharistia, acum ni se oferă posibilitatea de a o trăi. Și noi trebuie să luăm pâinea și să îi mulțumim lui Dumnezeu; o mulțumire colectivă, corală, ca o singură familie reunită în jurul aceleiași mese, cu ochii îndreptați spre Tatăl: Mulțumim pentru minunea vieții pe care ne-ai dat-o și pe care ne-o păstrezi; Mulțumim pentru că ni l-ai dat pe Isus ca frate, și împreună cu El, tot Binele; mulțumim pentru nădejdea și dragostea pe care Duhul Sfânt le-a sădit în inimile noastre; mulțumim pentru că ne permiți a Te numi cu dulcele nume de “Tată”.

Ritul latin