Start > Ritul latin > La ce slujesc minunile?

La ce slujesc minunile?

12 October 2007
1,913 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul C)

În Biblie, Domnul, când ne vorbește prin cuvinte, când prin fapte; astăzi ne vorbește printr-un fapt sigur al lui Dumnezeu, care se numește minune. În prima lectură, am văzut vindecarea leprosului Naaman Sirianul de către prorocul Elisei; pericopa evanghelică ne povestește vindecarea a zece leproși de către Isus. Cele două fragmente biblice prezintă o structură identică; ambele evidențiază două părți și doi protagoniști: partea lui Dumnezeu, care intervine în mod minunat în favoarea omului, redându-i sănătatea și bucuria, și partea omului, care simte nevoia de a recunoaște binefacerile lui Dumnezeu, de a-I mulțumi și de a-L lăuda. Aici ne vom opri numai asupra primei părți: aceea a lui Dumnezeu, și vom reflecta asupra sensului minunii.

Naaman, un general sirian din secolul al IX-lea înainte de Cristos, fusese atins de lepră, de la o sclavă de-a lui, care era evreică. Naaman a auzit vorbindu-se despre profetul Elizei și despre minunile pe care le făcea acest profet; se duce la Elizei urmat de un cortegiu impunător. Însă atunci când ajunge în Samaria, mare i-a fost mirarea auzind că trebuie să se scalde în Iordan. El ascultă mai mult în silă, gândind că prorocul și-a bătut joc de el; dar făcând aceasta, trupul său își recăpătă prospețimea și sănătatea unui tânăr; era vindecat. Același fapt îl aflăm și în pericopa Evanghelică: “Isuse, învățătorule, ai milă de noi!” Isus îi trimite la preoți, iar pe cale aceștia s-au vindecat.

Prin urmare, două minuni. Însă, la ce poate sluji minunea? Ce propune Dumnezeu atunci când intervine într-un mod atât de vădit în evenimentele și cauzele lumii? Ce scop are minunea? Ea este un semn, și ca atare prezintă o analogie cu sacramentul, chiar dacă spre deosebire de acesta, minunea este unică și de nerepetat. Minunea este o ruptură, o deșirare a urzelei cauzelor naturale ce are drept temelie suverana și absoluta libertate a lui Dumnezeu, care nu poate fi legată nici de ceea ce El însuși a creat, adică natura. Minunea este o breșă, pe care Dumnezeu o deschide spre a ne revela existența unei alte realități. Este ca un cer întunecat de norii plumburii dar care totuși e străpuns de o rază a soarelui ce tivește cu aur norii zdrențuiți.

Nu contează atât surprinderea sau uimirea omului că Dumnezeu îl cercetează printr-o minune, cât mai mult atenția sa. Prin minune, Dumnezeu nu face altceva decât ceea ce face profesorul în școală, care în timpul lecțiilor bate din când în când din palme, spre a-și face atenți elevii distrați și cu mințile împrăștiate. Minunea ne constrânge a fi atenți, a observa că Dumnezeu este de față, și că are grijă de noi. Într-un chip cu totul deosebit, minunea ne vestește ceva ce Dumnezeu va face în viitor. Minunea este totdeauna profetică. Aici se află toată esența minunii: ea este o anticipare, o incursiune, o invazie în timp, o anticipare a realității escatologice care ne așteaptă.

Minunea tipică Evangheliei este vindecarea de infirmități, biruința asupra maladiei și a morții. Omul vindecat și înviat se va îmbolnăvi din nou și va muri, însă prin aceasta Dumnezeu a vestit prin el că într-o zi nu va mai fi nici boală și nici moarte, în cele din urmă dușmanul va fi nimicit. Ca întotdeauna, Dumnezeu vestește mai dinainte ceea ce se va întâmpla mai apoi. El face aceasta pentru a susține credința noastră, dar și pentru că El știe că omul este încăpățânat și în fața noutății este gata totdeauna să spună: “Asta o știam și eu mai demult!”, sau să atribuie totul inteligenței sale (Isaia 48,4-7).

Care sunt lucrurile noi și secrete la care omul nici nu era capabil să se gândească, și pe care Dumnezeu i le-a pregătit printr-o minune? În Ierusalimul ceresc – spune Sf. Ioan în Apocalips – “nu va mai fi nici moarte, nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile cele dintâi au trecut” (Apocalips 2,4). Minunea are drept scop a ne face să credem că Dumnezeu va șterge într-o zi toată lacrima din ochii noștri, și că ne va da viața veșnică, pentru că în vreme ce mai hălăduim încă pe acest pământ, în trupul acesta, și mai credem, l-am și văzut deja uscând o lacrimă și făcând să învie o viață deja stinsă. În felul acesta Dumnezeu ne-a pregătit să primim suprema veste a mântuirii, care este cea formulată de Paul în lectura a doua: “Isus, din neamul lui David, a înviat din morți”.

Acea imensă făgăduință a lui Dumnezeu pe care am ascultat-o se bazează pe o minune, care este cea mai mare minune a lui Dumnezeu: El l-a înviat pe Isus Cristos din morți! Noi credem că Dumnezeu ne va da viața, pentru că în Isus, El s-a arătat Domnul și Stăpânul absolut al vieții. Este foarte adevărat ceea ce s-a scris în această privință: “Nu se mai crede în minuni, pentru că noi nu mai credem așa cum ar trebui în minunea prin excelență, adică în acea intervenție nemotivată a lui Dumnezeu prin libera rațiune, care este învierea lui Isus Cristos din morți” (H. Schlier). Aici este vorba de o legătură intrinsecă, teologică, nu numai apologetică. Este credința în înviere, care-l face pe Duhul Sfânt să fie activ, fiindcă de la El vine orice minune, semn și putere, și care singur permite ca minunile să fie primite.

Minuni mai au loc și astăzi, necazul este că numai puțini sunt credincioșii conduși de Duhul Sfânt care știu să le observe. Cei mai mulți găsesc mii de rațiuni plauzibile pentru a nu le observa: posibilitatea de iluzie sau de înșelătorie, forțe oculte și necunoscute, parapsihologice. Chiar și pe vremea lui Isus și a apostolilor era așa: cel ce nu era dispus a crede, afla totdeauna o scuză pentru a nu admite minunea: “Nu era orb; se prefăcea că-i șchiop, spre a putea cerși; face minuni cu Beelzebul, căpetenia diavolilor”.

M-am convins personal de această similaritate, cu privire la minuni, dintre situația noastră și cea din timpul lui Isus, cu ocazia unui fapt împlinit. Am asistat la o slujbă de vindecare a bolnavilor prezidată de un episcop în prezența a peste zece mii de credincioși. La sfârșitul acestei slujbe, au fost invitați toți cei ce se simt cu adevărat vindecați să se scoale în picioare spre a da mărturie Domnului. Atunci s-au văzut nu mai puțin de cincizeci de persoane sculându-se în picioare, plângând de bucurie, printre care se aflau și vreo câțiva preoți. Ieșind de acolo, am încercat să stau de vorbă cu unii și cu alții care luaseră parte la această slujbă, și de-abia atunci mi-am dat seama că minunile nu pot fi povestite. Minunile sunt numai pentru cei ce le-au văzut și le-au trăit; sunt ca acea forță a unui sacrament, care se transmite celui ce-l primește, și nu celui care aude vorbindu-se despre el.

Reluând firul Liturghiei noastre, acum suntem chemați la un act de credință privind cea mai mare și mai ascunsă dintre toate minunile, care este Euharistia. Isus se află aici, printre noi, sub speciile pâinii și vinului. Este aceleași Isus Înviat și Viu, același Isus care le-a apărut apostolilor; nu este fantoma Lui, nu este numai o idee despre El. “Tu nu vezi și nu înțelegi, dar credința îți confirmă ceea ce nu poți înțelege” (secvență din Sărbătoarea Trupul și Sângele Domnului). Dacă se cerea credință pentru a-L recunoaște pe Isus ca Dumnezeu, ascuns în trup omenesc, acum ni se cere și mai multă credință, ca să credem că Dumnezeu se poate ascunde sub speciile pâinii și vinului. Însă Cuvântul Său rămâne și este adevărat: “Ferice de cei ce nu au văzut și au crezut!” (Ioan 20,29).

Ritul latin