Start > Ritul latin > Duminica a XXIX-a (C)

Duminica a XXIX-a (C)

5 October 2007
979 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul C)

Amaleciții au năvălit peste Israel și l-au atacat la Rafidim. Atunci Moise i-a zis lui Iosua: “Alege-ți niște bărbați și ieși la luptă împotriva amaleciților. Mâine voi sta pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.”… Aron și Hur îi sprijineau mâinile… Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfințitul soarelui. Și Iosua i-a învins pe amaleciți, trecându-i prin ascuțișul sabiei. (Ex 17,8-13)

Bătălia împotriva amaleciților se situează, în cartea Exodului, imediat după incidentul de la Massa și Meriba unde eliberații din Egipt s-au răzvrătit împotriva lui Moise din cauza lipsei de apă. Dar atitudinea evreilor ascundea, de fapt, o problemă mai profundă și anume aceea a credinței în prezența activă a lui Dumnezeu în mijlocul lor: Se află Domnul într-adevăr în mijlocul nostru? Atacul dușman care urmează nu vine la întâmplare; Dumnezeu îl lovește pe Israel pentru a-l conduce la convertire.

Punctul culminat al povestirii nu se află în lupta care, de altfel, nici nu este descrisă. Partida decisivă se joacă pe vârful colinei. Având toiagul lui Dumnezeu în mână, acel toiag cu care a despărțit apele Mării Roșii, Moise își întinde brațele către câmpul unde cele două armate se încleștau. Succesul armatei evreilor a depins de acest gest. Începând cu Origene Biserica a văzut în gestul lui Moise imaginea rugăciunii neîntrerupte. Într-adevăr, din această rugăciune neîntreruptă izvorăsc adevăratele victorii.

Isus a spus o parabolă pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze: “Într-o cetate era un judecător… În cetatea aceea era și o văduva care venea la el și-l ruga: Fă-mi dreptate împotriva dușmanului. Multă vreme n-a voit, dar în cele din urmă și-a zis: … Fiindcă văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate…” Domnul a adăugat: “Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el?” (Lc 18,1-8)

Introducerea făcută de evanghelistul Luca acestei parabole ar reprezenta o cheie suficientă de înțelegere: orice rugăciune făcută cu insistentă și fără descurajare este ascultată de Dumnezeu. Cu toate acestea accentul pare să cadă, în parabolă, pe certitudinea de a fi întotdeauna ascultat. Tocmai această certitudine reprezintă fundamentul perseverenței și al încrederii. Dacă un judecător nedrept a sfârșit prin a împlini cererea văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tată va asculta rugăciunile copiilor săi care îl imploră. Spiritul de rugăciune care se dobândește astfel îi oferă ucenicului acea capacitate de deschidere ce-i permite să primească judecata lui Dumnezeu ca pe un dar.

În timpul încercării Isus s-a rugat în Grădina Măslinilor pentru a fi capabil să împlinească mântuirea; în timpul încercării, de-a lungul vieții creștine și mai ales în Ziua venirii Fiului Omului, ucenicul va trebui să se găsească în această atitudine de deschidere pe care o provoacă în noi rugăciunea. De aceea trebuie să ne rugăm fără încetare și să o facem încrezători (fără a ne descuraja) căci suntem siguri că vom fi ascultați.

Ritul latin