Predici

Amaleciţii au năvălit peste Israel şi l-au atacat la Rafidim. Atunci Moise i-a zis lui Iosua: “Alege-ţi nişte bărbaţi şi ieşi la luptă împotriva amaleciţilor. Mâine voi sta pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.”… Aron şi Hur îi sprijineau mâinile… Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi Iosua i-a învins pe amaleciţi, trecându-i prin ascuţişul sabiei. (Ex 17,8-13)

Bătălia împotriva amaleciţilor se situează, în cartea Exodului, imediat după incidentul de la Massa şi Meriba unde eliberaţii din Egipt s-au răzvrătit împotriva lui Moise din cauza lipsei de apă. Dar atitudinea evreilor ascundea, de fapt, o problemă mai profundă şi anume aceea a credinţei în prezenţa activă a lui Dumnezeu în mijlocul lor: Se află Domnul într-adevăr în mijlocul nostru? Atacul duşman care urmează nu vine la întâmplare; Dumnezeu îl loveşte pe Israel pentru a-l conduce la convertire.

Punctul culminat al povestirii nu se află în lupta care, de altfel, nici nu este descrisă. Partida decisivă se joacă pe vârful colinei. Având toiagul lui Dumnezeu în mână, acel toiag cu care a despărţit apele Mării Roşii, Moise îşi întinde braţele către câmpul unde cele două armate se încleştau. Succesul armatei evreilor a depins de acest gest. Începând cu Origene Biserica a văzut în gestul lui Moise imaginea rugăciunii neîntrerupte. Într-adevăr, din această rugăciune neîntreruptă izvorăsc adevăratele victorii.

Isus a spus o parabolă pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze: “Într-o cetate era un judecător… În cetatea aceea era şi o văduva care venea la el şi-l ruga: Fă-mi dreptate împotriva duşmanului. Multă vreme n-a voit, dar în cele din urmă şi-a zis: … Fiindcă văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate…” Domnul a adăugat: “Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el?” (Lc 18,1-8)

Introducerea făcută de evanghelistul Luca acestei parabole ar reprezenta o cheie suficientă de înţelegere: orice rugăciune făcută cu insistentă şi fără descurajare este ascultată de Dumnezeu. Cu toate acestea accentul pare să cadă, în parabolă, pe certitudinea de a fi întotdeauna ascultat. Tocmai această certitudine reprezintă fundamentul perseverenţei şi al încrederii. Dacă un judecător nedrept a sfârşit prin a împlini cererea văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tată va asculta rugăciunile copiilor săi care îl imploră. Spiritul de rugăciune care se dobândeşte astfel îi oferă ucenicului acea capacitate de deschidere ce-i permite să primească judecata lui Dumnezeu ca pe un dar.

În timpul încercării Isus s-a rugat în Grădina Măslinilor pentru a fi capabil să împlinească mântuirea; în timpul încercării, de-a lungul vieţii creştine şi mai ales în Ziua venirii Fiului Omului, ucenicul va trebui să se găsească în această atitudine de deschidere pe care o provoacă în noi rugăciunea. De aceea trebuie să ne rugăm fără încetare şi să o facem încrezători (fără a ne descuraja) căci suntem siguri că vom fi ascultaţi.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin