Dacă ați avea credință!
Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul C)
Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică are ca temă centrală credința. Pentru un creștin, a spune credință înseamnă a spune totul, dar în același timp cu trista posibilitate de a nu spune nimic. Din fericire, așa cum se întâmplă adesea cu lucrurile lui Dumnezeu, credința este un “tot” întreg, care poate fi obținut complet chiar și din fragment, după cum Trupul lui Cristos, în Euharistie, se află întreg în fiecare hostie. Este ca și cum am privi cerul prin meterezele sau ferestrele unui castel, care cu toate că sunt multe, totuși nu se vede decât unul și același cer, și ca atare ne este suficient să-l privim numai printr-o singură fereastră sau numai printr-un singur meterez.
Trebuie așadar să lăsăm la o parte orice preocupare de a face un tratat sistematic cu privire la credință, și să ne mulțumim cu anumite părți din ea; dar mai bine să privim prin aceste ferestruici pe care cuvântul lui Dumnezeu ni le deschide astăzi. Vorbeam despre fereastra deschisă către cer. Aceasta nu este numai o închipuire, o imagine, ci conține deja o învățătură temeinică, evocă un adevăr fundamental, de a accepta situația noastră în fața credinței. Noi ne aflăm în viață ca într-un castel (Platon spunea că am fi chiar ca într-o peșteră, unde nu ajunge decât lumina reflexelor, și unde lucrurile nu pot fi văzute decât numai în parte). Credința ni se oferă ca o posibilitate de a depăși aceste îngrădiri ale noastre, ca “ieșirea din castel”, ca un răspuns la nevoia de libertate și de infinit, pe care o purtăm în inimă.
Se povestește că atunci când primul misionar creștin a ajuns pe pământul englezesc, regele acelui ținut, perplex și neîncrezător, a convocat adunarea înțelepților spre a decide dacă trebuie să primească ori nu această nouă doctrină. În timpul ședinței, s-a ridicat unul dintre înțelepți și a spus: “Maiestate, să ne închipuim această scenă: Maiestatea voastră se află la masă, cu ocazia unui banchet, înconjurat de toți demnitarii țării. E timp de iarnă, însă sala de ospăț este bine încălzită. Afară mugește furtuna; ninsoarea și ploaia îi obligă pe toți să stea în casă. La un moment dat, pe o fereastră întredeschisă își face apariția o păsărică; ea zboară speriată pe deasupra capetelor tuturor, încoace și încolo; aici se simte bine și este la adăpost de gerul de afară, dar numai pentru puțină vreme, deoarece dispare iarăși în furtună. După părerea mea, așa se întâmplă și cu viața noastră. Noi nu știm ce a fost mai înainte și nici ce va urma. Dacă noua doctrină ne oferă vreo certitudine în privința aceasta, merită să o primim” (Beda Venerabilul).
Acea micuță pasăre ce trece pentru o clipă prin sala banchetului și apoi dispare în întuneric este o imagine simplă și frumoasă a omului în fața credinței. Cuvântul lui Dumnezeu din duminica aceasta, așa cum spuneam, ne deschide mai multe ferestruici asupra lumii credinței. În prima lectură există faimoasele cuvinte ale prorocului Habacuc: “Cel drept va trăi prin credința lui”. La început, aceste cuvinte însemnau pur și simplu aceasta: cel drept, adică iudeul, într-o gravă lovitură istorică, ar fi supraviețuit și s-ar fi mântuit prin credința lui față de Dumnezeu, în vreme ce necredinciosul, adică invadatorul caldeu, ar fi fost anihilat de evenimente.
Noi, creștinii, nu putem face abstracție de la semnificația puternică conținută în acele cuvinte din Scrisoarea Sf. Paul atunci când spune că “cel drept trăiește prin credință”, și înseamnă că are viața veșnică numai prin credința în Isus Cristos. Prin urmare nu numai o atitudine de adeziune generică și de fidelitate față de Dumnezeu, ci o adeziune la un eveniment precis, care este acesta: “… Isus Cristos Domnul nostru, care a fost dat la moarte din pricina fărădelegilor noastre și a înviat deoarece am fost socotiți neprihăniți”.
Dacă acest prim cuvânt ne-a îngăduit să ne amintim de cuvintele Sfântului Paul cu privire la credință, în aclamația Evangheliei aflăm aceeași temă în glasul evanghelistului Ioan: “… ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1Ioan 5,4). Chiar și în cazul acesta nu poate fi vorba de o credință oarecare, ci de credința în Isus Cristos: “Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1Ioan 5,5). Cu aceste cuvinte, Evanghelistul Ioan nu face altceva decât să culeagă și să dea expresie experienței concrete făcută de Biserică, în primii 60-70 de ani de viață, referitor la credință.
Credința în Isus Cristos a biruit cu adevărat lumea. A biruit lumea iudaică, acea lume ce se fălea cu Legea ei; a biruit lumea greacă, care se lăuda cu înțelepciunea ei; a biruit lumea romană, care, prin puterea ei armată se credea invincibilă. Toate aceste lumi le-a biruit în modul cel mai curat cu martiriul. Ucenicii lui Isus au observat cu uimire, dar și cu bucurie, că acela care se afla în ei, adică Isus, este mult mai puternic decât tot ceea ce există în lume.
În felul acesta am ajuns la cel de-al treilea cuvânt al credinței, cel din Evanghelie: “Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: ‘Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare’, și v-ar asculta”. După ce am văzut și mărturia lui Ioan, ascultând cuvintele Evangheliei de astăzi, acestea își primesc semnificația lor: credința în Isus a dezrădăcinat arbori seculari, a fărâmițat munți întregi; forța ei s-a arătat a fi irezistibilă. “Dacă ați avea credință!” Liturghia de astăzi este dominată în întregime de acest soi de suspinare al lui Isus; acum, ne vin imediat în minte alte cuvinte din Evanghelie: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu” (Ioan 4,10).
Dacă ne gândim bine, asemenea cuvinte rostite de Isus au în ele ceva misterios, tulburător: Dumnezeu vorbește la condițional! El, care a creat cerurile și pământul, se oprește în fața fragilei bariere a libertății omului, pe care El însuși i-a fixat-o. Dumnezeu nu trece mai departe de această barieră, ci numai ne imploră. Celui care într-adevăr îl iubește pe Isus, aceste cuvinte îi aprind pe cap un fel de foc, o nerăbdare, o teamă. De fapt, se înțelege că aici ne aflăm în fața acelui punct misterios, unde atotputernicia lui Dumnezeu se întâlnește cu libertatea omenească.
Acestea sunt cele trei ferestruici pe care Dumnezeu, prin Cuvântul Său, ni le deschide astăzi spre orizontul credinței. Să încercăm cu toată îndrăzneala și curajul să pătrundem mai mult cu privirea prin ele, spre a cuprinde într-o privire unitară diferitele elemente apărute până în timpul de față. Însă pentru a realiza aceasta cu succes, trebuie să confruntăm Vechiul și Noul Testament. Ce vedea în fața lui evlaviosul izraelit, când privea toate cu ochiul credinței? În mod obișnuit, el îl vedea pe Iahve, care cu mâna întinsă și cu braț puternic îl scăpase de robie. Privind mai cu atenție, îl vedea pe același Iahve, care pe Muntele Sinai a întărit Legământul și a reînnoit făgăduința făcută lui Avraam.
Prin urmare, o apariție a lui Dumnezeu în istorie și o viziune a istoriei în Dumnezeu. Acesta era orizontul și obiectul credinței evlaviosului izraelit de pe vremea prorocilor. Acum să ne punem aceeași întrebare și noi: ce vede un creștin (de pildă în vreme ce se roagă, meditează sau învață teologie) când își deschide ochiul credinței? Îl vede pe Isus mort și Înviat pentru el, care prin Biserică i-L dă pe Duhul Sfânt și Mântuirea sufletului. Credința creștinului este credința în Isus. Isus este sufletul și obiectul principal. Credința înseamnă a crede că Dumnezeu lucrează prin Isus din Nazaret, că întreaga cauză a lui Isus este în același timp întreaga și completa cauză a lui Dumnezeu.
“Crezul” pe care îl recităm la Liturghie a apărut ca un crez cristologic, ca o mărturisire a credinței într-o serie de evenimente care îl au ca protagonist pe Isus din Nazaret, născut din Maria Fecioară și mort, sub Ponțiu Pilat, înviat a treia zi după Scripturi și care stă de-a dreapta Tatălui. Credința este răspunsul la kerigma cu privire la Isus: “Dacă mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10,9). Isus este soarele credinței noastre, care luminează, încălzește, unește și dă viață la toate.
O fi oare vorba aici de o altă credință decât cea din Vechiul Testament, sau despre credința într-un alt Dumnezeu? Nu, numai că Dumnezeul Exodului și al Legământului acum a devenit Dumnezeul noului Exod și al Noului și Veșnicului Legământ; Dumnezeul lui Avraam a devenit Dumnezeul care L-a înviat pe Isus Cristos din morți. Comun între Vechiul și Noul Testament este faptul că obiectul credinței, adică ceea în ce credem, nu este un lucru mort, ci o realitate vie; nu este un lucru sau un obiect, ci o persoană. Este însuși Dumnezeu, care s-a revelat. Crezul nostru actual face foarte bine diferență între acestea, adică între cele în care credem (Tatăl, Isus Cristos și Duhul Sfânt) și cele pe care le credem: Întruparea, Biserica, viața veșnică. Nu toate trebuiesc puse pe același plan, așa cum s-a procedat adesea în trecut, pentru că în felul acesta am pierde din vedere un lucru fundamental, că întreaga credință este mai întâi de toate întâlnirea “eului” meu uman cu divinitatea; actul credinței nu poate fi decât de la persoană la persoană.
Acum să vedem ultimul pas în această descoperire a credinței. Am văzut în ce credem; dar ce înseamnă pentru noi a crede, și mai cu seamă a crede în Isus Cristos mort și înviat pentru noi? În Biblie aflăm două serii de cuvinte, pentru a arăta tocmai ceea ce noi numim credință: o serie indică ființa vrednică de luat în seamă, a fi credincios și activ, a se încrede, a se jertfi; însă o altă serie indică o bază solidă, a se simți pus la adăpost de orice primejdie; una accentuează ceea ce credința cere, iar alta ceea ce poate da credința. Acestea nu sunt decât cele două fețe ale aceleași realități, care se completează reciproc, și care, în același timp, formează marea virtute teologală a credinței. Pe deoparte, ea apare în dragoste (întrucât a se încrede în Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu); pe de altă parte aceasta dă în speranța și chiar se contopește cu aceasta, deoarece “credința este o încredere neclintită în lucrurile sperate” (Evrei 1,11). “Credința preferată de Mine – spune Dumnezeu – este nădejdea” (Ch. Peguy).
Aceste două fețe ale credinței sunt aceleași pe care le-am întrezărit în lecturile de astăzi. Credința ca încredere, jertfirea și ascultarea (prima față a credinței), este aceea despre care a vorbit prorocul Habacuc, și chiar și apostolul Paul. Acesta este credința lui Avraam: “Este un act de așa natură, încât dacă cineva vine pe făgașul ei, se găsește complet aruncat în brațele infinitului” (Kierkegaard). Credința ca apogeu, ca ceea ce dă siguranță și consistență (a doua față a credinței), este cea prezentată de Ioan, atunci când vorbește despre credința care ne îngăduie a sta biruitori în fața acestei lumi. Tot despre această credință vorbește și Isaia atunci când spune: “Dacă nu credeți, nu veți sta în picioare” (Isaia 7,9). Pentru a avea consistență în viață și a nu fi ca pleava, pe care o suflă vântul, trebuie să credem.
Pentru Biblie, adevăratul credincios este acel creștin care-L experimentează pe Dumnezeu ca stânca existenței sale, și care poate spune cu tot adevărul: “Carnea și inima mea pot să se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele, și partea mea de moștenire” (Psalm 73,26). Sau să strige: “Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu ești stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria mea care mă scapă și întăritura mea” (Psalm 18,2-3). Această experiență de a afla în Dumnezeu un sprijin neclintit, o siguranță care nu cedează nici în fața morții, face parte din însăși esența credinței noastre, și se întâlnește astăzi tot atât de bine ca și în trecut.
Dacă ați avea credință! Dumnezeu cere de la noi un lucru mare, o știm cu toții, și în anumite momente ni se pare că cere chiar ceva care ne depășește, ceva peste puterile noastre, adică de a “crede, de a spera împotriva oricărei speranțe”, așa cum a făcut Avraam. Însă El a prevăzut și aceasta; nu cere de la noi nimic pe care să nu-l fi făcut El mai întâi pentru noi. El a crezut în noi, ni s-a încredințat nouă; creându-ne liberi, El a făcut toate acestea. A riscat, fiindcă urma să tremure pentru noi, atunci când va trebui să ne osândească pentru veșnicie din cauza păcatelor noastre, lucru care pentru un tată este cel mai îngrozitor. Mai mult, ni l-a dat pe Fiul său cel iubit, în care-și afla toată bunăvoința, gândind în sine: “Vor primi cu cinste pe Fiul Meu!” (Marcu 12,6). Dacă aceasta nu este credință, nu este încredere, ce ar mai putea fi? Iată pentru ce nu-L putem acuza pe Dumnezeu că ne cere lucruri prea grele, atunci când ne spune că ne aruncăm în brațele Sale cu toată încrederea.
Acum, așa ca întotdeauna, ne trebuie o concluzie practică în legătură cu ceea ce am spus. Astăzi ne vom însuși concluzia practică a apostolilor: “Doamne, mărește-ne credința!” Credința pe care am încercat să o explicăm este alegerea omului, dar în același timp este și darul lui Dumnezeu, care se învață și se obține numai în genunchi. Să spunem și noi cu omul din Evanghelie: “Cred, Doamne, însă Tu mărește credința mea! Dă-mi harul de a ști să cred; dă-mi o inimă credincioasă”.