Predici

Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică are ca temă centrală credinţa. Pentru un creştin, a spune credinţă înseamnă a spune totul, dar în acelaşi timp cu trista posibilitate de a nu spune nimic. Din fericire, aşa cum se întâmplă adesea cu lucrurile lui Dumnezeu, credinţa este un “tot” întreg, care poate fi obţinut complet chiar şi din fragment, după cum Trupul lui Cristos, în Euharistie, se află întreg în fiecare hostie. Este ca şi cum am privi cerul prin meterezele sau ferestrele unui castel, care cu toate că sunt multe, totuşi nu se vede decât unul şi acelaşi cer, şi ca atare ne este suficient să-l privim numai printr-o singură fereastră sau numai printr-un singur meterez.

Trebuie aşadar să lăsăm la o parte orice preocupare de a face un tratat sistematic cu privire la credinţă, şi să ne mulţumim cu anumite părţi din ea; dar mai bine să privim prin aceste ferestruici pe care cuvântul lui Dumnezeu ni le deschide astăzi. Vorbeam despre fereastra deschisă către cer. Aceasta nu este numai o închipuire, o imagine, ci conţine deja o învăţătură temeinică, evocă un adevăr fundamental, de a accepta situaţia noastră în faţa credinţei. Noi ne aflăm în viaţă ca într-un castel (Platon spunea că am fi chiar ca într-o peşteră, unde nu ajunge decât lumina reflexelor, şi unde lucrurile nu pot fi văzute decât numai în parte). Credinţa ni se oferă ca o posibilitate de a depăşi aceste îngrădiri ale noastre, ca “ieşirea din castel”, ca un răspuns la nevoia de libertate şi de infinit, pe care o purtăm în inimă.

Se povesteşte că atunci când primul misionar creştin a ajuns pe pământul englezesc, regele acelui ţinut, perplex şi neîncrezător, a convocat adunarea înţelepţilor spre a decide dacă trebuie să primească ori nu această nouă doctrină. În timpul şedinţei, s-a ridicat unul dintre înţelepţi şi a spus: “Maiestate, să ne închipuim această scenă: Maiestatea voastră se află la masă, cu ocazia unui banchet, înconjurat de toţi demnitarii ţării. E timp de iarnă, însă sala de ospăţ este bine încălzită. Afară mugeşte furtuna; ninsoarea şi ploaia îi obligă pe toţi să stea în casă. La un moment dat, pe o fereastră întredeschisă îşi face apariţia o păsărică; ea zboară speriată pe deasupra capetelor tuturor, încoace şi încolo; aici se simte bine şi este la adăpost de gerul de afară, dar numai pentru puţină vreme, deoarece dispare iarăşi în furtună. După părerea mea, aşa se întâmplă şi cu viaţa noastră. Noi nu ştim ce a fost mai înainte şi nici ce va urma. Dacă noua doctrină ne oferă vreo certitudine în privinţa aceasta, merită să o primim” (Beda Venerabilul).

Acea micuţă pasăre ce trece pentru o clipă prin sala banchetului şi apoi dispare în întuneric este o imagine simplă şi frumoasă a omului în faţa credinţei. Cuvântul lui Dumnezeu din duminica aceasta, aşa cum spuneam, ne deschide mai multe ferestruici asupra lumii credinţei. În prima lectură există faimoasele cuvinte ale prorocului Habacuc: “Cel drept va trăi prin credinţa lui”. La început, aceste cuvinte însemnau pur şi simplu aceasta: cel drept, adică iudeul, într-o gravă lovitură istorică, ar fi supravieţuit şi s-ar fi mântuit prin credinţa lui faţă de Dumnezeu, în vreme ce necredinciosul, adică invadatorul caldeu, ar fi fost anihilat de evenimente.

Noi, creştinii, nu putem face abstracţie de la semnificaţia puternică conţinută în acele cuvinte din Scrisoarea Sf. Paul atunci când spune că “cel drept trăieşte prin credinţă”, şi înseamnă că are viaţa veşnică numai prin credinţa în Isus Cristos. Prin urmare nu numai o atitudine de adeziune generică şi de fidelitate faţă de Dumnezeu, ci o adeziune la un eveniment precis, care este acesta: “… Isus Cristos Domnul nostru, care a fost dat la moarte din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat deoarece am fost socotiţi neprihăniţi”.

Dacă acest prim cuvânt ne-a îngăduit să ne amintim de cuvintele Sfântului Paul cu privire la credinţă, în aclamaţia Evangheliei aflăm aceeaşi temă în glasul evanghelistului Ioan: “… ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1Ioan 5,4). Chiar şi în cazul acesta nu poate fi vorba de o credinţă oarecare, ci de credinţa în Isus Cristos: “Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1Ioan 5,5). Cu aceste cuvinte, Evanghelistul Ioan nu face altceva decât să culeagă şi să dea expresie experienţei concrete făcută de Biserică, în primii 60-70 de ani de viaţă, referitor la credinţă.

Credinţa în Isus Cristos a biruit cu adevărat lumea. A biruit lumea iudaică, acea lume ce se fălea cu Legea ei; a biruit lumea greacă, care se lăuda cu înţelepciunea ei; a biruit lumea romană, care, prin puterea ei armată se credea invincibilă. Toate aceste lumi le-a biruit în modul cel mai curat cu martiriul. Ucenicii lui Isus au observat cu uimire, dar şi cu bucurie, că acela care se afla în ei, adică Isus, este mult mai puternic decât tot ceea ce există în lume.

În felul acesta am ajuns la cel de-al treilea cuvânt al credinţei, cel din Evanghelie: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare’, şi v-ar asculta”. După ce am văzut şi mărturia lui Ioan, ascultând cuvintele Evangheliei de astăzi, acestea îşi primesc semnificaţia lor: credinţa în Isus a dezrădăcinat arbori seculari, a fărâmiţat munţi întregi; forţa ei s-a arătat a fi irezistibilă. “Dacă aţi avea credinţă!” Liturghia de astăzi este dominată în întregime de acest soi de suspinare al lui Isus; acum, ne vin imediat în minte alte cuvinte din Evanghelie: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu” (Ioan 4,10).

Dacă ne gândim bine, asemenea cuvinte rostite de Isus au în ele ceva misterios, tulburător: Dumnezeu vorbeşte la condiţional! El, care a creat cerurile şi pământul, se opreşte în faţa fragilei bariere a libertăţii omului, pe care El însuşi i-a fixat-o. Dumnezeu nu trece mai departe de această barieră, ci numai ne imploră. Celui care într-adevăr îl iubeşte pe Isus, aceste cuvinte îi aprind pe cap un fel de foc, o nerăbdare, o teamă. De fapt, se înţelege că aici ne aflăm în faţa acelui punct misterios, unde atotputernicia lui Dumnezeu se întâlneşte cu libertatea omenească.

Acestea sunt cele trei ferestruici pe care Dumnezeu, prin Cuvântul Său, ni le deschide astăzi spre orizontul credinţei. Să încercăm cu toată îndrăzneala şi curajul să pătrundem mai mult cu privirea prin ele, spre a cuprinde într-o privire unitară diferitele elemente apărute până în timpul de faţă. Însă pentru a realiza aceasta cu succes, trebuie să confruntăm Vechiul şi Noul Testament. Ce vedea în faţa lui evlaviosul izraelit, când privea toate cu ochiul credinţei? În mod obişnuit, el îl vedea pe Iahve, care cu mâna întinsă şi cu braţ puternic îl scăpase de robie. Privind mai cu atenţie, îl vedea pe acelaşi Iahve, care pe Muntele Sinai a întărit Legământul şi a reînnoit făgăduinţa făcută lui Avraam.

Prin urmare, o apariţie a lui Dumnezeu în istorie şi o viziune a istoriei în Dumnezeu. Acesta era orizontul şi obiectul credinţei evlaviosului izraelit de pe vremea prorocilor. Acum să ne punem aceeaşi întrebare şi noi: ce vede un creştin (de pildă în vreme ce se roagă, meditează sau învaţă teologie) când îşi deschide ochiul credinţei? Îl vede pe Isus mort şi Înviat pentru el, care prin Biserică i-L dă pe Duhul Sfânt şi Mântuirea sufletului. Credinţa creştinului este credinţa în Isus. Isus este sufletul şi obiectul principal. Credinţa înseamnă a crede că Dumnezeu lucrează prin Isus din Nazaret, că întreaga cauză a lui Isus este în acelaşi timp întreaga şi completa cauză a lui Dumnezeu.

“Crezul” pe care îl recităm la Liturghie a apărut ca un crez cristologic, ca o mărturisire a credinţei într-o serie de evenimente care îl au ca protagonist pe Isus din Nazaret, născut din Maria Fecioară şi mort, sub Ponţiu Pilat, înviat a treia zi după Scripturi şi care stă de-a dreapta Tatălui. Credinţa este răspunsul la kerigma cu privire la Isus: “Dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10,9). Isus este soarele credinţei noastre, care luminează, încălzeşte, uneşte şi dă viaţă la toate.

O fi oare vorba aici de o altă credinţă decât cea din Vechiul Testament, sau despre credinţa într-un alt Dumnezeu? Nu, numai că Dumnezeul Exodului şi al Legământului acum a devenit Dumnezeul noului Exod şi al Noului şi Veşnicului Legământ; Dumnezeul lui Avraam a devenit Dumnezeul care L-a înviat pe Isus Cristos din morţi. Comun între Vechiul şi Noul Testament este faptul că obiectul credinţei, adică ceea în ce credem, nu este un lucru mort, ci o realitate vie; nu este un lucru sau un obiect, ci o persoană. Este însuşi Dumnezeu, care s-a revelat. Crezul nostru actual face foarte bine diferenţă între acestea, adică între cele în care credem (Tatăl, Isus Cristos şi Duhul Sfânt) şi cele pe care le credem: Întruparea, Biserica, viaţa veşnică. Nu toate trebuiesc puse pe acelaşi plan, aşa cum s-a procedat adesea în trecut, pentru că în felul acesta am pierde din vedere un lucru fundamental, că întreaga credinţă este mai întâi de toate întâlnirea “eului” meu uman cu divinitatea; actul credinţei nu poate fi decât de la persoană la persoană.

Acum să vedem ultimul pas în această descoperire a credinţei. Am văzut în ce credem; dar ce înseamnă pentru noi a crede, şi mai cu seamă a crede în Isus Cristos mort şi înviat pentru noi? În Biblie aflăm două serii de cuvinte, pentru a arăta tocmai ceea ce noi numim credinţă: o serie indică fiinţa vrednică de luat în seamă, a fi credincios şi activ, a se încrede, a se jertfi; însă o altă serie indică o bază solidă, a se simţi pus la adăpost de orice primejdie; una accentuează ceea ce credinţa cere, iar alta ceea ce poate da credinţa. Acestea nu sunt decât cele două feţe ale aceleaşi realităţi, care se completează reciproc, şi care, în acelaşi timp, formează marea virtute teologală a credinţei. Pe deoparte, ea apare în dragoste (întrucât a se încrede în Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu); pe de altă parte aceasta dă în speranţa şi chiar se contopeşte cu aceasta, deoarece “credinţa este o încredere neclintită în lucrurile sperate” (Evrei 1,11). “Credinţa preferată de Mine – spune Dumnezeu – este nădejdea” (Ch. Peguy).

Aceste două feţe ale credinţei sunt aceleaşi pe care le-am întrezărit în lecturile de astăzi. Credinţa ca încredere, jertfirea şi ascultarea (prima faţă a credinţei), este aceea despre care a vorbit prorocul Habacuc, şi chiar şi apostolul Paul. Acesta este credinţa lui Avraam: “Este un act de aşa natură, încât dacă cineva vine pe făgaşul ei, se găseşte complet aruncat în braţele infinitului” (Kierkegaard). Credinţa ca apogeu, ca ceea ce dă siguranţă şi consistenţă (a doua faţă a credinţei), este cea prezentată de Ioan, atunci când vorbeşte despre credinţa care ne îngăduie a sta biruitori în faţa acestei lumi. Tot despre această credinţă vorbeşte şi Isaia atunci când spune: “Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare” (Isaia 7,9). Pentru a avea consistenţă în viaţă şi a nu fi ca pleava, pe care o suflă vântul, trebuie să credem.

Pentru Biblie, adevăratul credincios este acel creştin care-L experimentează pe Dumnezeu ca stânca existenţei sale, şi care poate spune cu tot adevărul: “Carnea şi inima mea pot să se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele, şi partea mea de moştenire” (Psalm 73,26). Sau să strige: “Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria mea care mă scapă şi întăritura mea” (Psalm 18,2-3). Această experienţă de a afla în Dumnezeu un sprijin neclintit, o siguranţă care nu cedează nici în faţa morţii, face parte din însăşi esenţa credinţei noastre, şi se întâlneşte astăzi tot atât de bine ca şi în trecut.

Dacă aţi avea credinţă! Dumnezeu cere de la noi un lucru mare, o ştim cu toţii, şi în anumite momente ni se pare că cere chiar ceva care ne depăşeşte, ceva peste puterile noastre, adică de a “crede, de a spera împotriva oricărei speranţe”, aşa cum a făcut Avraam. Însă El a prevăzut şi aceasta; nu cere de la noi nimic pe care să nu-l fi făcut El mai întâi pentru noi. El a crezut în noi, ni s-a încredinţat nouă; creându-ne liberi, El a făcut toate acestea. A riscat, fiindcă urma să tremure pentru noi, atunci când va trebui să ne osândească pentru veşnicie din cauza păcatelor noastre, lucru care pentru un tată este cel mai îngrozitor. Mai mult, ni l-a dat pe Fiul său cel iubit, în care-şi afla toată bunăvoinţa, gândind în sine: “Vor primi cu cinste pe Fiul Meu!” (Marcu 12,6). Dacă aceasta nu este credinţă, nu este încredere, ce ar mai putea fi? Iată pentru ce nu-L putem acuza pe Dumnezeu că ne cere lucruri prea grele, atunci când ne spune că ne aruncăm în braţele Sale cu toată încrederea.

Acum, aşa ca întotdeauna, ne trebuie o concluzie practică în legătură cu ceea ce am spus. Astăzi ne vom însuşi concluzia practică a apostolilor: “Doamne, măreşte-ne credinţa!” Credinţa pe care am încercat să o explicăm este alegerea omului, dar în acelaşi timp este şi darul lui Dumnezeu, care se învaţă şi se obţine numai în genunchi. Să spunem şi noi cu omul din Evanghelie: “Cred, Doamne, însă Tu măreşte credinţa mea! Dă-mi harul de a şti să cred; dă-mi o inimă credincioasă”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin