Start > Ritul latin > Când lepra atacă credința

Când lepra atacă credința

5 October 2007
975 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul C)

Un preot străin poate să fie de ajuns

Am intrat în San Pietro într-o dimineață de iunie. Merg acolo, chiar dacă destul de rar, pentru a reciti lecția grandioasă a lui Bramante, Bernini și Michelangelo. Dar și pentru a mă opri cât mai mult posibil în fața anumitor morminte care au puterea extraordinară de a reîncărca credința mea, mereu amenințată cu sleirea. În acea zi erau aprinse toate reflectoarele. Raze de lumină veneau din cornișele foarte înalte și de la alte lămpi, puternice, ascunse cine știe unde. Ca o rană pentru ochi.

Am înțeles repede pentru ce era acea neobișnuită lumină puternică. Un cardinal, foarte cunoscut, măsura cu pași bine ritmați, elastici, nava centrală, însoțit de un secretar lustruit, țeapăn, și însoțit de ochiul scânteietor de sticlă a câtorva telecamere, împărțind surâsuri și semne binevoitoare cu mâna inelată la puținii turiști curioși. Am fost ispitit să mă apropiu, văzând și evidenta sa disponibilitate. Și să primesc de la el întărirea credinței care îmi trebuia. Dar am renunțat îndată. Nu era tocmai cazul să deranjez pe Eminența sa pentru o astfel de faptă. Cine știe cum ar fi interpretat lipsa mea de credință și la ce terapii m-ar fi supus. Și apoi erau acele lumini indiscrete care îmi provocau o adevărată neplăcere (nu numai ochilor). Am ieșit în vârful picioarelor, lăsând pe cardinal sub privirea telecamerelor și a credincioșilor puțin distrați, și a curioșilor un pic…evlavioși. Am fost răsplătit imediat, dincolo de orice așteptare.

A fost o întâlnire întâmplătoare, absolut neprogramată, cu un preot tânăr din Bogota, proaspăt doctor în Biblicum. Un chip curat, doi ochi care îți permiteau să te apropii de un suflet simplu, o voce caldă cu o tonalitate modestă. În sfârșit, o adevărată persoană. Ne-am așezat pe o treaptă a colonadelor, în penumbră. O prietenie se poate naște și așa. El îmi vorbea cu entuziasm de apropiata sa întoarcere în Columbia, despre dorința sa intensă de a împărtăși așteptările, speranțele, cât și pâinea Cuvântului cu cei săraci, cu ultimii din țara sa. Nu vedea decât ora plecării pentru a duce un mesaj de eliberare, de viață, poporului său. M-a informat și despre un personaj un pic prea onorat și deranjant (mai ales din cauza evangheliei), dar fără asprime. Anumite măreții fără valoare și umflate… dincolo de simțul comun al pudorii, se reduc de la sine. Ajunge un pic de simplitate și autenticitate evanghelică pentru a denunța fără milă defectele colosale și ipocriziile, pentru a neutraliza lumina artificială.

Gabriel avea în spate un trecut, un prezent și un viitor de sărăcie. Dar nu se supăra. Dimpotrivă, aveam impresia că el considera aceasta ca un mare noroc pentru propria misiune. Îl priveam, îl ascultam, uimit, admirându-l. Să spunem chiar mișcat. În prima lectură de astăzi este o expresie care traduce exact ceea ce am văzut în el. Despre Naaman Sirianul, vindecat de lepră, se spune că “trupul său a redevenit ca trupul unui copil”. Iată, Gabriel, un străin asemenea lui Naaman, mi se părea un copil. Strălucind de tinerețe, cu o credință proaspătă, intactă, curajoasă, plină de pasiune, luminoasă. Aveam impresia că pielea mea, aspră, zbârcită, bătrână, decepționată, pustiită de obișnuință, care a văzut deja toate, a învățat totul, fără palpitația în fața surprizei, a reîntinerit (sau cel puțin, a încercat să vrea) în fața acelei încântări, a acelei minuni de copilărie și spontaneitate.

În sfârșit, tânărul preot străin a fost râul Iordan pentru mine în care am avut posibilitatea să scufund credința mea “leproasă” pentru a ieși cu uimirea de la începuturi. Povestirea din a doua carte a Regilor ne informează și că Naaman, șeful statului major al armatei siriene, văzând că profetul autorul vindecării sale respingea hotărât darurile (în acel timp ofertele erau libere, dar Elizeu se simțea obligat să le respingă, poate pentru că avea niște dificultăți – astăzi depășite cu dezinvoltură – să le “gireze” către cel direct Interesat), cere, în schimb, să încarce doi măgari cu saci de pământ din Israel, astfel ca să poată celebra în propria patrie pe unicul Domn folosindu-se de acel pământ sacru.

Nu mă gândesc ca prietenul meu Gabriel să poarte în Columbia niște relicvii romane (are deja mari probleme pentru bagajul esențial, din cauza tarifelor aeriene. Și apoi l-a studiat pe Ioan, și știe că “oriunde” este locul în care este posibil să adori pe Tatăl “în spirit și adevăr”). Eu, mai degrabă, fără a-i cere măcar autorizația, am umplut sacii mei cu o încărcătură prețioasă. M-am întors de la Roma cu o consistentă rezervă de credință. Acumulată, de această dată, nu în contact cu mormintele, ci legând privirea mea de o ființă vie, determinată să repete aventura începută de douăzeci de secole. Fără a se lăsa intimidat de autoritatea personajelor prea mari și de opacitatea strălucirii lor excesive. Puternic numai datorită sărăciei sale. Expert numai în sinceritatea sa. Nerăbdător de a începe.

Acum știu și eu că “Nu este alt Dumnezeu pe întregul pământ” decât acela despre care acel mic preot străin devine martor transparent. Sunt străini ca Gabriel care ne vindecă de “boala pielei” contractate din cauza credinței noastre îmbătrânite, veștejite. Și spun mulțumesc prietenului întâlnit pe o treaptă înnegrită de la coloanele lui Bernini, în apropierea palatului Sfântului Oficiu, pentru molipsirea benefică. Poate că sunt tocmai străinii care ne reamintesc că Iordanul este și la dispoziția noastră. Și, pentru început, în apele sale putem să cufundăm totdeauna dezonoarea noastră.

Am reintrat în San Pietro pentru a ajunge din urmă pe tovarășii mei de călătorie. Reflectoarele erau stinse. Și eu aveam impresia că văd un pic mai clar. Gabriele, nu trece prin Bogota râul Iordan? În acest caz mă vei vedea sosind pentru a scufunda credința mea “leproasă”. Am impresia, de fapt, că acea boală a pielii este un fenomen care revine, “sezonier”…

Cred că ghicesc motivul pentru care Samariteanul, singurul din cei zece leproși, s-a întors la Isus ca să manifeste propria recunoștință.

Probabil că a fost trimis înapoi de preoții autorizați cu certificarea vindecării produse. Poate nu aveau formulare adaptate. Cazul său nu intra în competențele lor. Un străin, și mai mult eretic, nu era treaba lor. Îi era închisă posibilitatea de a regulariza propria poziție, dar nimeni nu-l putea împiedica să-și potrivească pașii de dans, de a urla cu glas puternic propria bucurie, de a mulțumi Celui care ignoră frontierele și distribuie propriile daruri și acelora care au pașapoartele lipsite de vizele oficiale, sau de-a dreptul nu au pașapoarte.

“Nu s-a găsit cine să se întoarcă pentru a da slavă lui Dumnezeu, în afară de acest străin?” Ce păcat absența celorlalți, a celor de ai casei, a celor “în regulă”… S-au mulțumit numai cu vindecarea. Străinului, în schimb, Isus îi oferă și mântuirea: Ridică-te și mergi, credința ta te-a mântuit!… Aceia se simt în siguranță. Lepra a dispărut. Dar pielea a rămas bătrână. Numai cel străin, care s-a pus în genunchi să-l adore și să mulțumească, poate să se ridice refăcut “în interior”. Pe pielea sa au apărut, vizibile, semnele tinereții. Chiar dacă actele oficiale nu au putut să le înregistreze. Actele pot asigura că “totul este în regulă”. Dar nu este nici un formular în stare să garanteze că “totul este nou”, totul este readus la origine, totul începe de la minune. Și că mulțumirea nu este sfârșitul ci începutul…

Cuvântul înlănțuit este cuvântul eliberat

Rămân totdeauna impresionat de strigătul lui Paul în închisoare: “… Dar cuvântul lui Dumnezeu nu este înlănțuit”. O afirmație de acest fel implică nu atât un anumit ton al vocii (răsunător, retoric), dar o anumită îmbrăcăminte. Este greu de imaginat pe Paul înfășurat în mantie solemnă. Apostolul îmbracă în această situație îmbrăcămintea celui încarcerat, și are picioarele strânse în lanțuri.

Acea frază nu este strigată, ci șoptită. Este o suspiciune contagioasă, care circulă clandestină. O informație secretă. Nu răsună în palatul împăratului, ci în întunericul unei închisori. Dușmanii nu pot să pună în lanțuri Cuvântul lui Dumnezeu. Nu au instrumentele adaptate. Numai noi avem această putere. Un cuvânt care nu este “eliberat” de calculele oportuniste, de diplomație, de compromisuri, de interese, este un cuvânt care nu mai spune nimic nimănui.

Când ne apropiem de cuvânt, îl facem al nostru, îl îmbrăcăm cu cultura noastră și cu limbajul nostru înțelept, îl refuzăm celui străin – sau îl administrăm după dozajele noastre viclene -, sfârșim prin a stinge cuvântul. Dacă nu este cuvânt de eliberare, chiar și cu un aspect uman, nu este nici cuvântul lui Dumnezeu. Atunci rămânem să păzim muzeele noastre, să pierdem vremea cu arhivele noastre (încredințate memoriei computerului, pentru că am devenit foarte moderni), să ne jucăm cu formulele noastre, să organizăm procesiunile noastre, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu scapă din mână… Paul ne-a avertizat. Evanghelia nu poate rămâne înlănțuită. Mai ales nu suportă lanțurile prea elegante și comode.

Gabriele, îmi permiți să arunc o privire în sacul tău de călătorie?…

Ritul latin