Predici

Şi El lasă să facă…

Habacuc, un nume ciudat, care ne face să surâdem un pic, de puţinele ori când îl auzim pronunţat în biserică. Dar cine este acesta? Habacuc este fiecare dintre noi când deschide ochii, uimiţi, asupra unei realităţi nu prea plăcute. Habacuc sunt eu când rămân uluit, consternat, deranjat, aproape lipsit de credinţă, în faţa anumitor spectacole mai degrabă deprimante. Habacuc, sau indignarea şi scandalul pentru răul care este în lume.

“Violenţă, jafuri, certuri, conflicte…” Aceasta este panorama în care se roteşte, rătăcit, lipsit de putere, sărmanul Habacuc. Astăzi tabloul este mult mai îmbogăţit de alte elemente şi mai dramatice şi neliniştitoare. Culorile întunecate se vor accentua şi neliniştea va creşte proporţional. Viaţa publică şi privată, din epoca lui Habacuc până în timpul nostru (circa 2700 de ani) continuă să dezvăluie episoade şi situaţii care nu sunt desigur astfel ca să crească seninătatea. Habacuc aducea înaintea lui Dumnezeu, în rugăciunea sa, indignarea. Indignarea fie pentru spectacolul dezgustător la care era constrâns să asiste zilnic, fie pentru faptul că Dumnezeu părea un spectator distrat, chiar absent. Ca şi cum acest lucru nu-l privea.

Cerul apare foarte îndepărtat, Şi cineva poate ajunge de-a dreptul să suspecteze că este nepopulat. Oamenii se ucid cu ferocitate. Nedreptatea şi asuprirea ajung la nivele intolerabile. Jafurile se săvârşesc la scară planetară. Cel slab este în stăpânirea celui puternic. Când este vorba de afaceri, Cain nu are frâu şi nu mai recunoaşte pe nici un frate. Domină dezumanizarea, nebunia uciderii. Acea minunată grădină plantată de mâinile Creatorului este prădată, violentată, transformată într-un mizerabil depozit de rebuturi, “reconvertită” într-un deşert de dezolare şi de moarte. Şi El lasă să se facă. Nu intervine. Permite ca realitatea cea mai opacă şi apăsătoare să întrerupă cu zgomot promisiunile sale, să păteze planul luminos pe care El îl schiţase.

Habacuc în versiune modernă, în rugăciunea sa, ar flutura în faţa lui Dumnezeu paginile dintr-un ziar oarecare, ce dovedesc faptele cele mai cumplite. Ca şi cum l-ar forţa să iasă din tăcerea sa, din înstrăinarea sa intolerabilă. “Ce facem cu toate acestea?” “De ce nu cobori pe pământ?” “Ce limită extremă trebuie încă să atingă nelegiuirea înainte ca tu să te decizi să intervii?” În sfârşit: “Ce fel de Dumnezeu eşti, dacă nu clipeşti, dacă nu ieşi din izolarea ta nici când adversarii fac să cadă proiectul tău”.

…Dar este o scadenţă

După ce a prezentat înaintea cerului indignarea şi protestul omului, Habacuc devine scrib, notar oficial al declaraţiei lui Dumnezeu: “Domnul a răspuns şi mi-a spus: Scrie viziunea şi graveaz-o bine pe tăbliţe pentru ca să fie citite cu uşurinţă. Este o viziune care atestă un termen, vorbeşte de o scadenţă şi nu minte: dacă întârzie, aşteapt-o, pentru că va veni sigur şi nu va întârzia”. Să spunem de îndată. Nu “răspunsul”, nici cu atât mai puţin “viziunea” pe care le aşteptăm. Desigur, este o scadenţă, un termen. Această reprezentaţie halucinantă se va încheia. Scenariile îngrozitoare de ură, violenţă, asuprire, minciună, egoism dezlănţuit, nedreptăţi cumplite, vor dispare.

Dar Dumnezeu nu stabileşte o dată precisă. Întâlnirea este cu o speranţă, nu cu o zi fixată clar pe agenda noastră. Poliţa poartă chiar semnătura lui Dumnezeu, are acoperirea cuvântului său, dar nu precizează ziua în care vine scadenţa. A avea credinţă înseamnă să nu ne pierdem curajul, să rezistăm demoralizării, în timpul îndelungatei aşteptări. Dumnezeu ne lasă să intuim că trebuie să suportăm cu răbdare întârzierile, amânările. Că, atunci când este la mijloc promisiunea sa, cel credincios trebuie să stea pe stânca sigură a fidelităţii lui Dumnezeu, renunţând să controleze calendare şi ceasornice.

“Cade cel care nu are sufletul drept, în timp ce cel drept va trăi din credinţă”. Sau cade mai adânc cel care sprijină picioarele pe puterile (şi supra-puterile) acestei lumi. În timp ce cel credincios întemeiază viaţa sa pe puterea lui Dumnezeu care domină istoria, chiar dacă aceasta pare să se dezvolte în afara sferei sale. Dumnezeu nu-i înşeală pe cei care se încred (a avea sufletul drept înseamnă, în fond, a privi într-o singură direcţie), care nu se agaţă de sprijinuri precare chiar dacă sunt frapante. Dumnezeu îl satisface pe deplin numai pe cel care trăieşte din credinţă, şi nu din iluzii. Dumnezeu “soseşte” numai pentru cel care nu părăseşte fixarea sa de aşteptare plină de încredere. Dumnezeu nu se opreşte. Numai credinţa noastră să fie neîntreruptă.

Se întâmplă lucruri de… crezut

Discursul despre credinţă constituie nucleul central şi al evangheliei de astăzi. Şi aici nu este numai credinţa care permite să presupunem întârzierile lui Dumnezeu, contradicţiile istoriei. Este pusă în evidenţă acea credinţă care, când este, face să urmeze lucruri incredibile, dar care devin chiar lucruri de crezut! (“Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi putea spune acestui dud: “Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare, şi el v-ar asculta”). Sau credinţa care nu suportă şantajul realităţii, ci ascultă de ea, o transformă, renunţă la rezistenţele sale cele mai implacabile, face să urmeze imposibilul.

Este credinţa ca angajament, ca principiu de indignare şi de luptă şi nu de resemnare şi nepăsare. Dumnezeu “se angajează”, desigur. Dar pretinde ca şi credinţa noastră să fie “angajată”. Foarte adesea cel credincios (aşezat pe versantul scandalului suferit de Habacuc) îşi lasă braţele să cadă, dezolat: Nu este nimic de făcut. Realitatea este aceea care este, nu pot să pretind s-o schimb. Realitatea este cea care este pentru că credinţa noastră este cea care este (sau cea care nu trebuie să fie), este cea care nu este…

Când este la mijloc credinţa (cea mai mică, sau cea mai mare, după punctele de vedere) ca o sămânţă mică de muştar, atunci este totul de făcut. Totul rămâne de făcut. Totul este posibil. Braţele trebuie să cadă numai de oboseală, după ce ai obosit, după ce “ai făcut ceea ce ţi-a fost poruncit”, nu pentru descurajare sau capitulare păgubitoare. Braţele şi mâinile ne-au fost date pentru a munci, ruga, de a face ceva, nu pentru a le întinde deprimaţi în faţa unei realităţi care, ca un dud, nu se mută nici un milimetru. Credinţa nu ne-a fost dată numai pentru a vedea lucrurile care merg, ci pentru a le constrânge să meargă “diferit”.

În această perspectivă, poziţiile se răstoarnă. Nu mai este Habacuc care se simte autorizat să reproşeze lui Dumnezeu pentru absenţa sa şi neîmplinirile sale. Dumnezeu este acela care reproşează credinţa noastră… absentă, care nu îmbracă haina oboselii. S-ar spune că mulţi credincioşi pretind o credinţă “odihnitoare”, în capot şi papuci şi suspine. Dar credinţa (aceea, cel puţin, pretinsă de Cristos, oricât de mică, dar nu invizibilă, nu somnolentă, nu plângătoare) nu este niciodată odihnitoare sau oricum liniştitoare. Tema credinţei, în evanghelia de astăzi, redă imaginea unui servitor harnic care umple ziua sa cu munca. Dudul (sau oricare plantă) nu stă acolo pentru ca să ne bucurăm, liniştiţi, tolăniţi la umbra sa. Planta, sau mai bine zis oricare realitate incomodă, supărătoare, stă acolo pentru că nu am reuşit încă s-o smulgem. Pentru că cuvintele noastre au puterea neputincioasă a protestului, a denunţului, a regretului, dar sunt lipsite de puterea irezistibilă a credinţei.

Totul este la loc (sau, nimic la loc, conform armoniei voite de Dumnezeu) pentru că adesea credinţa se limitează să ia act, să treacă în revistă, să schiţeze harta realităţii “aşa cum este”. În timp ce credinţa nu ar trebui să lase nimic în propriul loc, ar trebui să fie răsturnare continuă a ordinii (sau a dezordinii) constituite, a echilibrelor consolidate şi a sistematizărilor abuzive.

Impunerea mâinilor abilitează pătarea mâinilor

Paul, scriind lui Timotei, face o precizare esenţială: “Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere, de iubire şi de înţelepciune”. Prea multă credinţă păcătuieşte prin “timiditate”, pentru că nu îndrăzneşte să spună ale sale, să pronunţe cuvântul său propriu. Pentru că cedează în faţa brutalităţii faptelor. De ce să recurgă la alte forţe (totdeauna mai slabe, chiar dacă sunt muşchiuloase, tocmai pentru că sunt muşchiuloase), şi nu valorifică forţa sa interioară, capabilă să smulgă o plantă şi să mute munţii.

“Îţi amintesc să însufleţeşti darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele”. Darul nu se însufleţeşte păstrându-l în siguranţă, la adăpost de vânturile geroase ale istoriei şi ale cronicilor. Ci numai constrângându-l să se confrunte cu tot ceea ce opune rezistenţă, opoziţie. Impunerea mâinilor nu dispensează pe nimeni de pătarea mâinilor.

“Păzeşte depozitul credinţei cu ajutorul Duhului care locuieşte în noi”. Este probabil, ba chiar sigur, că Duhul nu este un simplu principiu de “conservare”, nu este paznic de muzeu. O credinţă menţinută în puritatea sa, dar neutilizată în puterea ei, nu este o credinţă intactă, dar o credinţă inofensivă, şi fundamental complice cu răul. Acel “depozit” va fi gol, deşi este păzit cu gelozie.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin