Start > Ritul latin > Eu, Habacuc, protestez…

Eu, Habacuc, protestez…

5 October 2007
1,391 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul C)

Și El lasă să facă…

Habacuc, un nume ciudat, care ne face să surâdem un pic, de puținele ori când îl auzim pronunțat în biserică. Dar cine este acesta? Habacuc este fiecare dintre noi când deschide ochii, uimiți, asupra unei realități nu prea plăcute. Habacuc sunt eu când rămân uluit, consternat, deranjat, aproape lipsit de credință, în fața anumitor spectacole mai degrabă deprimante. Habacuc, sau indignarea și scandalul pentru răul care este în lume.

“Violență, jafuri, certuri, conflicte…” Aceasta este panorama în care se rotește, rătăcit, lipsit de putere, sărmanul Habacuc. Astăzi tabloul este mult mai îmbogățit de alte elemente și mai dramatice și neliniștitoare. Culorile întunecate se vor accentua și neliniștea va crește proporțional. Viața publică și privată, din epoca lui Habacuc până în timpul nostru (circa 2700 de ani) continuă să dezvăluie episoade și situații care nu sunt desigur astfel ca să crească seninătatea. Habacuc aducea înaintea lui Dumnezeu, în rugăciunea sa, indignarea. Indignarea fie pentru spectacolul dezgustător la care era constrâns să asiste zilnic, fie pentru faptul că Dumnezeu părea un spectator distrat, chiar absent. Ca și cum acest lucru nu-l privea.

Cerul apare foarte îndepărtat, Și cineva poate ajunge de-a dreptul să suspecteze că este nepopulat. Oamenii se ucid cu ferocitate. Nedreptatea și asuprirea ajung la nivele intolerabile. Jafurile se săvârșesc la scară planetară. Cel slab este în stăpânirea celui puternic. Când este vorba de afaceri, Cain nu are frâu și nu mai recunoaște pe nici un frate. Domină dezumanizarea, nebunia uciderii. Acea minunată grădină plantată de mâinile Creatorului este prădată, violentată, transformată într-un mizerabil depozit de rebuturi, “reconvertită” într-un deșert de dezolare și de moarte. Și El lasă să se facă. Nu intervine. Permite ca realitatea cea mai opacă și apăsătoare să întrerupă cu zgomot promisiunile sale, să păteze planul luminos pe care El îl schițase.

Habacuc în versiune modernă, în rugăciunea sa, ar flutura în fața lui Dumnezeu paginile dintr-un ziar oarecare, ce dovedesc faptele cele mai cumplite. Ca și cum l-ar forța să iasă din tăcerea sa, din înstrăinarea sa intolerabilă. “Ce facem cu toate acestea?” “De ce nu cobori pe pământ?” “Ce limită extremă trebuie încă să atingă nelegiuirea înainte ca tu să te decizi să intervii?” În sfârșit: “Ce fel de Dumnezeu ești, dacă nu clipești, dacă nu ieși din izolarea ta nici când adversarii fac să cadă proiectul tău”.

…Dar este o scadență

După ce a prezentat înaintea cerului indignarea și protestul omului, Habacuc devine scrib, notar oficial al declarației lui Dumnezeu: “Domnul a răspuns și mi-a spus: Scrie viziunea și graveaz-o bine pe tăblițe pentru ca să fie citite cu ușurință. Este o viziune care atestă un termen, vorbește de o scadență și nu minte: dacă întârzie, așteapt-o, pentru că va veni sigur și nu va întârzia”. Să spunem de îndată. Nu “răspunsul”, nici cu atât mai puțin “viziunea” pe care le așteptăm. Desigur, este o scadență, un termen. Această reprezentație halucinantă se va încheia. Scenariile îngrozitoare de ură, violență, asuprire, minciună, egoism dezlănțuit, nedreptăți cumplite, vor dispare.

Dar Dumnezeu nu stabilește o dată precisă. Întâlnirea este cu o speranță, nu cu o zi fixată clar pe agenda noastră. Polița poartă chiar semnătura lui Dumnezeu, are acoperirea cuvântului său, dar nu precizează ziua în care vine scadența. A avea credință înseamnă să nu ne pierdem curajul, să rezistăm demoralizării, în timpul îndelungatei așteptări. Dumnezeu ne lasă să intuim că trebuie să suportăm cu răbdare întârzierile, amânările. Că, atunci când este la mijloc promisiunea sa, cel credincios trebuie să stea pe stânca sigură a fidelității lui Dumnezeu, renunțând să controleze calendare și ceasornice.

“Cade cel care nu are sufletul drept, în timp ce cel drept va trăi din credință”. Sau cade mai adânc cel care sprijină picioarele pe puterile (și supra-puterile) acestei lumi. În timp ce cel credincios întemeiază viața sa pe puterea lui Dumnezeu care domină istoria, chiar dacă aceasta pare să se dezvolte în afara sferei sale. Dumnezeu nu-i înșeală pe cei care se încred (a avea sufletul drept înseamnă, în fond, a privi într-o singură direcție), care nu se agață de sprijinuri precare chiar dacă sunt frapante. Dumnezeu îl satisface pe deplin numai pe cel care trăiește din credință, și nu din iluzii. Dumnezeu “sosește” numai pentru cel care nu părăsește fixarea sa de așteptare plină de încredere. Dumnezeu nu se oprește. Numai credința noastră să fie neîntreruptă.

Se întâmplă lucruri de… crezut

Discursul despre credință constituie nucleul central și al evangheliei de astăzi. Și aici nu este numai credința care permite să presupunem întârzierile lui Dumnezeu, contradicțiile istoriei. Este pusă în evidență acea credință care, când este, face să urmeze lucruri incredibile, dar care devin chiar lucruri de crezut! (“Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați putea spune acestui dud: “Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare, și el v-ar asculta”). Sau credința care nu suportă șantajul realității, ci ascultă de ea, o transformă, renunță la rezistențele sale cele mai implacabile, face să urmeze imposibilul.

Este credința ca angajament, ca principiu de indignare și de luptă și nu de resemnare și nepăsare. Dumnezeu “se angajează”, desigur. Dar pretinde ca și credința noastră să fie “angajată”. Foarte adesea cel credincios (așezat pe versantul scandalului suferit de Habacuc) își lasă brațele să cadă, dezolat: Nu este nimic de făcut. Realitatea este aceea care este, nu pot să pretind s-o schimb. Realitatea este cea care este pentru că credința noastră este cea care este (sau cea care nu trebuie să fie), este cea care nu este…

Când este la mijloc credința (cea mai mică, sau cea mai mare, după punctele de vedere) ca o sămânță mică de muștar, atunci este totul de făcut. Totul rămâne de făcut. Totul este posibil. Brațele trebuie să cadă numai de oboseală, după ce ai obosit, după ce “ai făcut ceea ce ți-a fost poruncit”, nu pentru descurajare sau capitulare păgubitoare. Brațele și mâinile ne-au fost date pentru a munci, ruga, de a face ceva, nu pentru a le întinde deprimați în fața unei realități care, ca un dud, nu se mută nici un milimetru. Credința nu ne-a fost dată numai pentru a vedea lucrurile care merg, ci pentru a le constrânge să meargă “diferit”.

În această perspectivă, pozițiile se răstoarnă. Nu mai este Habacuc care se simte autorizat să reproșeze lui Dumnezeu pentru absența sa și neîmplinirile sale. Dumnezeu este acela care reproșează credința noastră… absentă, care nu îmbracă haina oboselii. S-ar spune că mulți credincioși pretind o credință “odihnitoare”, în capot și papuci și suspine. Dar credința (aceea, cel puțin, pretinsă de Cristos, oricât de mică, dar nu invizibilă, nu somnolentă, nu plângătoare) nu este niciodată odihnitoare sau oricum liniștitoare. Tema credinței, în evanghelia de astăzi, redă imaginea unui servitor harnic care umple ziua sa cu munca. Dudul (sau oricare plantă) nu stă acolo pentru ca să ne bucurăm, liniștiți, tolăniți la umbra sa. Planta, sau mai bine zis oricare realitate incomodă, supărătoare, stă acolo pentru că nu am reușit încă s-o smulgem. Pentru că cuvintele noastre au puterea neputincioasă a protestului, a denunțului, a regretului, dar sunt lipsite de puterea irezistibilă a credinței.

Totul este la loc (sau, nimic la loc, conform armoniei voite de Dumnezeu) pentru că adesea credința se limitează să ia act, să treacă în revistă, să schițeze harta realității “așa cum este”. În timp ce credința nu ar trebui să lase nimic în propriul loc, ar trebui să fie răsturnare continuă a ordinii (sau a dezordinii) constituite, a echilibrelor consolidate și a sistematizărilor abuzive.

Impunerea mâinilor abilitează pătarea mâinilor

Paul, scriind lui Timotei, face o precizare esențială: “Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere, de iubire și de înțelepciune”. Prea multă credință păcătuiește prin “timiditate”, pentru că nu îndrăznește să spună ale sale, să pronunțe cuvântul său propriu. Pentru că cedează în fața brutalității faptelor. De ce să recurgă la alte forțe (totdeauna mai slabe, chiar dacă sunt mușchiuloase, tocmai pentru că sunt mușchiuloase), și nu valorifică forța sa interioară, capabilă să smulgă o plantă și să mute munții.

“Îți amintesc să însuflețești darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele”. Darul nu se însuflețește păstrându-l în siguranță, la adăpost de vânturile geroase ale istoriei și ale cronicilor. Ci numai constrângându-l să se confrunte cu tot ceea ce opune rezistență, opoziție. Impunerea mâinilor nu dispensează pe nimeni de pătarea mâinilor.

“Păzește depozitul credinței cu ajutorul Duhului care locuiește în noi”. Este probabil, ba chiar sigur, că Duhul nu este un simplu principiu de “conservare”, nu este paznic de muzeu. O credință menținută în puritatea sa, dar neutilizată în puterea ei, nu este o credință intactă, dar o credință inofensivă, și fundamental complice cu răul. Acel “depozit” va fi gol, deși este păzit cu gelozie.

Ritul latin