Predici

“Oamenilor mari le plac cifrele…” Este concluzia lui Antoine de Saint Exupery în cartea sa “Micul prinţ”. O realitate a zilelor noastre este şi aceasta a cifrelor, a numerelor de tot felul. Domeniul, segmentul societăţii ce abundă, musteşte de cifre şi numere este cel financiar, bancar. Mai mult decât atât, aici cifrele, numerele nu sunt doar nişte semne convenţionale pe o hârtie, pe o chitanţă sau pe monitorul computerului. De cifrele şi numerele acestea depind foarte multe lucruri din societate.

Revenind, însă, la concluzia autorului amintit mai sus îmi aduc aminte, nu cu plăcere, de faptul că, atunci când Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a plecat dintre noi la Tatăl ceresc, nu puţini au fost aceia care se întrebau (nicidecum retoric): Ce venituri are Biserica în visteriile sale? Cu câţi bani rămâne Biserica de pe urma acestui papă? etc. De curând, în prejma morţii Patriarhului Teoctist, acelaşi interes meschin pentru (aproape) nimic altceva decât pentru cifrele, numerele din balanţele BOR. Din nou se întrebau (nici de această dată retoric): Cu câţi bani rămâne BOR? Cât a lăsat Patriarhul Teoctist celui care o să urmeze după el? etc.

Mulţumesc Domnului că nu mi-au ajuns ochii la încârduirea de cifre şi numere nici în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, deci al Bisericii Catolice, şi nici în cazul Patriarhului Teoctist, respectiv al BOR. Personal, nu cred că are vreo relevanţă dacă faci parte dintr-o biserică bogată sau mai puţin bogată, atâta timp cât tu ştii cui şi cât datorezi ceea ce ai, ceea ce eşti! În treacăt fie spus, fără a avea intenţia de a contrazice ceea ce este sau nu proverbial, amintesc cazul unei mănăstiri unde surorile aşează facturile utilităţilor pe altarul din capelă, până la ziua scadenţei. Nu au rămas niciodată neplătite…

Cine nu s-a găsit măcar o dată în viaţă într-o situaţie dificilă, încurcată, când a ajuns la convingerea că nu mai este nimic de făcut? Dar apoi, pe neaşteptate, situaţia s-a schimbat. A apărut o cale nouă. La început nici nu am voit să recunoaştem că este posibil acest fapt. După aceea însă, a trebuit să acceptăm că, într-adevăr, putem merge mai departe. Astfel de experienţe ne amintesc de primele Rusalii. Şi apostolii erau convinşi că aici şi acum nu mai este nimic de făcut! Sfânta Scriptură ne spune că, de frica iudeilor, ucenicii încuiaseră toate uşile (nu numai uşile casei, dar şi uşile inimilor).

Aşa s-a întâmplat şi cu administratorul nostru. Cerându-i-se cont de administraţia sa îşi spunea: aici nu mai este nimic de făcut… am încurcat-o… până aici mi-a fost… ce voi face…să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Deja începea să se închidă orizontul vieţii sale, al inimii sale. În cazul apostolilor ni se vorbeşte despre o deschidere aproape incredibilă în tânăra Biserică, ni se mai vorbeşte şi despre un entuziasm ce nu mai putea fi oprit: revărsarea cu putere a Duhului Sfânt asupra comunităţii din Ierusalim, trezeşte încredere şi curaj. Unul dintre roadele acestei deschideri a fost şi realitatea că “toate le aveau în comun” (Fapte 4,32). Cu alte cuvinte, înseamnă că creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi interesat să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie (CBC 952).

În cazul administratorului există aceeaşi deschidere, mijlocită de darul Duhului Sfânt, de darul înţelepciunii, lăudat şi de Isus. Această deschidere, pentru creştin este necesară în primul rând pentru a judeca, la lumina legii naturale, la lumina credinţei, toate realităţile umane, creştine, naturale şi supranaturale, şi pentru a adopta adevăratul mod de a vedea, atât pe plan doctrinal cât şi practic. Administratorul este înţelept pentru că a înţeles că este mai important să fii decât să ai. Mai mult decât atât: a înţeles că “o teorie care face din profit regula exclusivă şi scopul ultim al activităţii economice este moralmente inacceptabilă; pofta dezordonată de bani produce întotdeauna efecte perverse; este una dintre cauzele numeroaselor conflicte ce perturbă ordinea socială” (GS 63; CBC 2424). Mai mult decât atât, orice practici care reduc persoanele la starea de simple mijloace în vederea profitului îl aservesc pe om. “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu mamonei” (Luca 16,13).

Închei prin a sublinia că intenţia Bisericii, în pofida oricărui fel de înţelepciune, rămâne aceea de a oferi o contribuţie de adevăr problemei privind locul omului în societatea umană şi în natură, raportul just cu acestea, problemă abordată de civilizaţiile şi culturile în care se exprimă înţelepciunea fiilor veacului acestuia, înţelepciunea umanităţii. În această privinţă, poate fi amintit avertismentul «cunoaşte-te pe tine însuţi», sculptat pe portalul templului din Delfi, care dă mărturie despre adevărul fundamental conform căruia omul, chemat să se deosebească de toate celelalte fiinţe create, este om tocmai pentru că în esenţa sa este orientat spre a se cunoaşte pe sine însuşi, semnul cel mai evident al înţelepciunii fiilor veacului acestuia(Compendiul DSB 14).

pr. Ştefan Ciubotaru Ritul latin