Start > Ritul latin > Imperativul ceasului de față

Imperativul ceasului de față

20 September 2007
1,400 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXV-a de peste an (Anul C)

Parabola ispravnicului necredincios se numără printre parabolele cel mai greu de înțeles din toată Evanghelia. Motivul nu este faptul că Isus de data aceasta nu ar fi vorbit destul de clar, ci că semnificației originare înțeleasă de Isus i s-au suprapus alte semnificații, izvorâte din utilizarea acestei parabole în Biserica primară. S-a constatat că în textul lui Luca, parabola este însoțită de trei explicații diferite: Fiii veacului acestuia, în generația din care fac parte, sunt mai înțelepți decât fiii luminii; Faceți-vă prieteni din mamona nedreaptă; Dacă voi nu ați fost credincioși cu mamona nedreaptă, cine vă va încredința adevărata bogăție?

Acest fapt nu trebuie să ne surprindă, pentru că în felul acesta au apărut Evangheliile: sunt cuvinte și fapte ale lui Isus, reinterpretate de Biserică, la lumina Duhului Sfânt care i-a fost revelată în acele cuvinte și în acele fapte și semnificații tot mai bogate, capabile de a lămuri noi situații în care s-a aflat Biserica de după Paști, în raport cu situațiile în care a trăit Isus. Pentru noi, este important să știm că aceste noi semnificații nu sunt adăugiri omenești la cuvântul divin, ci ele provin din aceeași sursă. Însuși Duhul Sfânt care lucra și vorbea în Isus din Nazaret, acum vorbește și lucrează în Biserică, inspirând Scripturile.

În lectura acestei parabole, ar trebui plecat de la semnificația originară, dată de Isus prima dată, când a fost rostită, pentru a trece mai apoi la aplicații practice, introduse de Biserica apostolică. Interpretarea lui Isus rezultă din cuvintele: “Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înțelepțește”. Nu este clar dacă acest stăpân este stăpânul ispravnicului, sau este Domnul Isus în persoană, însă aceasta nu schimbă cu nimic sensul. Ispravnicul nu este lăudat pentru că a lucrat binele absolut în fața lui Dumnezeu, ci pentru că a lucrat binele relativ, așa cum de altfel se înșeală oamenii între ei, chiar și cei din zilele noastre.

El a aplicat bine înțelepciunea acestei lumi, pentru că înțelepciunea lumii nu este decât nebunie la Dumnezeu. Înțelepciunea acelui om constă în faptul că el, profilându-se o situație critică, nu a stat cu mâinile în sân, inactiv, așteptând ireparabilul, ci a reflectat, și a trecut imediat în revistă toate soluțiile posibile și imposibile: A săpa? A cerși?… Și îndată ce a aflat-o pe cea mai potrivită a și pus-o în practică, hotărât și sigur pe situație.

Isus spunea toate acestea ascultătorilor Săi, cu toate că știa că se afla într-un moment dintre cele mai grave ale istoriei, la o întâlnire decisivă cu voința lui Dumnezeu, când oamenii nu știau să se decidă, preferând să mai slujească la doi stăpâni. Unora ca acestora Isus le spune: “Cum de sunteți atât de atenți la situațiile dramatice care se prezintă pe planul sănătății, și sunteți atât de puțin receptivi la lucrul cel mai important și decisiv, care este împărăția lui Dumnezeu, adică tocmai mântuirea voastră?”

În parabolă apare clar exact ceea ce noi numim “imperativul ceasului de față”, adică mesajul escatologic, cunoscut ca cel mai acut și mai insistent din toată propovăduirea lui Isus. Este ceasul deciderii, al marilor hotărâri, pentru că împărăția este aproape, bate la ușă. Mirele este pe punctul de a sosi. Cei șovăielnici și nehotărâți vor rămâne înafara porților, și vor bate cu disperare, asemenea fecioarelor somnoroase și neprevăzătoare, și vor spune: “Doamne, deschide-ne”; însă El le va răspunde: “Nu vă cunosc, nu știu de unde sunteți”. Și atunci va fi prea târziu.

Cum de nu simțim și noi forța acestui imperativ al ceasului de față? Oamenii cărora le adresa Isus acele cuvinte grele erau oameni care puteau afirma cu tot dreptul că au mâncat și au băut împreună cu El, și că L-au auzit predicând în propriile lor piețe. Noi suntem acei oameni, și acum știm foarte bine că toate acestea nu ne ajută cu nimic la mântuire, ci avem nevoie de ceva cu totul deosebit; trebuie să aderăm trup și suflet la Isus; trebuie să ne decidem odată și pentru totdeauna de a-L iubi pe Isus așa cum merită El: ori cu Isus, ori împotriva Lui, cale de mijloc nu există.

Nimeni să nu-și facă iluzii că pentru a se mântui ar fi suficient a-i rezerva lui Dumnezeu din când în când, câte o frântură de timp sau câte un gând bun, pentru ca în mod obișnuit să-L ținem înafara intereselor propriei noastre vieți. Disproporția dintre energia, istețimea și grija care se pun în înfăptuirea lucrurilor temporale și tot ce se pune în înfăptuirea lucrurilor spirituale bate la ochi și se evidențiază în toate ocaziile. Pe plan temporal este suficient un simptom de boală pentru a da alarma și a începe acele curse de analize și medicamente; pe plan spiritual, se lasă ca anumite boli să se dezvolte nestingherite de nimeni, fără nici o teamă, fără a alerga la nici un fel de leac.

De câte ori nu se întâmplă chiar și printre creștini să nu cheme preotul la căpătâiul unui muribund, de teamă ca nu cumva acesta să se sperie. Aceasta ar fi ca și cum ai vedea un orb că se apropie de o prăpastie și nu l-ai înștiința de teamă să nu îl sperii. Această înștiințare este inclusă de Isus în parabola ispravnicului necredincios, și a fost meditată de Biserica primitivă, care a și tras din ea învățăturile practice de rigoare.

Pe vremea lui Isus, a se hotărî însemna a crede în Evanghelie, a fi ucenicul Său, a trece de partea Sa; acum, pentru cei ce au îmbrățișat credința și trăiesc în sânul Bisericii, ce înseamnă a se decide, a se hotărî? Cu gândul la derularea parabolei, spontan, am avea un răspuns ca și gata făcut: “A-și face prieteni din bogățiile nedrepte”. Un mod concret și eficace de a adera la Isus, la împărăție, și de a schimba atitudinea noastră față de bogățiile pământești; a nu le mai considera ca ceva ce trebuie posedat, ci numai ca anumite lucruri ce trebuie să fie administrate; ca ceva ce trebuie înmulțit și tot adunat, ci ca ceva de transformat în bucurii pentru alții.

Săracii sunt prietenii intimi ai lui Dumnezeu: “Domnul privește spre cel sărac”, spune psalmul responsorial. De ce nu ne-am face și noi prieteni dintre acești puternici ai lui Dumnezeu? Odată și odată, dacă nu chiar și acum, ei ne pot înlesni intrarea în împărăția cerurilor, care este a lor. Însă aici nu este vorba despre pomană cât mai degrabă despre justa administrare și adesea chiar de o justă restituire: “Pâinea care vă prisosește – spune Sf. Vasile cel Mare – este pâinea săracului”. Costumele de prisos care atârnă în șifonierele voastre sunt ale celor goi; pantofii și ghetele pe care voi nu le mai purtați sunt ale celor desculți; banii pe care-i țineți ascunși sunt banii săracilor; faptele de filantropie pe care voi nu le săvârșiți sunt tot atâtea nedreptăți comise de voi”.

Liturghia, prin propunerea acestei parabole a ispravnicului necredincios, vrea să ne atragă atenția asupra problemei cu privire la atitudinea noastră față de cei săraci. Aceasta ne-o arată prima lectură, care este un formidabil denunț al tertipurilor prin care adesea se îmbogățesc chiaburii, sugând sângele săracilor. Amos ne face să vedem cât este de adevărat cuvântul lui Isus care vorbește despre bogăția nedreaptă. Profetul evocă trucuri cunoscute de când e lumea, cu care se calcă în picioare cele mai sfinte drepturi ale omului, prin care sunt vlăguiți toți oropsiții sorții.

Cu alte cuvinte vrea să spună că tot cuvântul lui Dumnezeu este astăzi o gravă înștiințare mai ales pentru o anumită categorie de oameni: pentru cei care lucrează în industrie, în comerț, adică acele sectoare unde asemenea lucruri se întâlnesc adesea și de multe ori iau proporții tot mai mari. Dar și aici, Cuvântul Domnului face o deosebire, și îi are în vedere pe acei oameni care se încăpățânează în a mai sluji la doi stăpâni, Dumnezeu și câștigul (se înțelege câștigul necinstit sau disproporționat); oameni care vor să pară evlavioși și cinstiți (Amos vorbește despre bogații care țin soroacele, luna nouă și sabatul), fără a părăsi câtuși de puțin obiceiurile rele comune cu tovarășii sau concurenții lor; vor să pară că sunt fiii luminii, însă într-acestea sunt și fiii lumii acesteia.

Încheind aceste reflecții, să ne întipărim bine în minte imperativul ceasului de față, acel imperativ proclamat de Isus, care este totdeauna actual: “Convertiți-vă, pocăiți-vă! Alegeți pe cine voiți ca să-l slujiți ca unic stăpân al vieții voastre. Nu amânați aceasta făcându-vă iluzii că ați mai avea timp. Iată, Eu stau la ușă și bat… Acum este timpul potrivit, acum este timpul mântuirii. Eu mă dau ție drept hrană și băutură, pentru ca tu să crezi că te iubesc și să nu-ți fie teamă a mă alege pe Mine și a Mi te încredința cu toată ființa ta”.

Ritul latin