Start > Ritul latin > Parabolele milostivirii lui Dumnezeu

Parabolele milostivirii lui Dumnezeu

14 September 2007
2,058 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

Dacă Evanghelia înseamnă “Vestea cea Bună”, și mai ales “vestea cea bună” pentru săraci, în cazul acesta capitolul 15 din Evanghelia lui Luca, pe care l-am ascultat astăzi în întregime, cu cele trei parabole: “Oaia rătăcită”, “Drahma pierdută”, și “Fiul risipitor”, ne introduce în inima, în miezul Evangheliei. Ocazia concretă care dă o mare unitate acestui complex de parabole este aceasta: Isus trebuie să se apere de învinuirile pe care i le aduc dușmanii, metoda Sa de activitate în confruntările cu păcătoșii. Parabolele sunt adresate cărturarilor și fariseilor, “care murmurau pentru că Isus îi primea pe păcătoși și mânca împreună cu ei”.

Spre obținerea unui atare scop, Isus urmează o metodă curioasă: inventează situații omenești, care par a fi adevărate și luate din realitatea de toate zilele, dar care de fapt sunt ireale și contrare experienței cotidiene. Adevăratul păstor nu este atât de naiv încât să-și lase cele 99 de oi, în pustiu, pentru o oaie pierdută și găsită; femeia săracă trebuie să fi fost săracă lipită pământului dacă nu avea la casa ei decât numai zece drahme, și nu și-ar fi putut permite să le cheme pe vecine pentru a le da un banchet, care ar fi costat-o nu numai una, ci toate cele zece drahme; tatăl palestinian nu-i dădea fiului mai mic de 18 ani partea de moștenire.

Cu aceste situații concrete, Isus ilustrează felul de a lucra al lui Dumnezeu. De aici ne vine și acea adiere de adevăr a lucrurilor văzute și auzite în toate zilele, pe care le emană cele trei parabole: E natural, nu? pare a ne spune Isus; nu fac așa toți păstorii și toți tații de pe pământ? Iar noi, naivii, consimțim din inimă, fără să observăm că acest lucru nu este nicidecum adevărat, că nimeni dintre noi nu face așa. Aici Isus se arată a fi un mare poet. Asemenea marilor poeți, El reușește să facă să pară adevărate și reale lucruri frumoase, chiar dacă nu există în realitate. Mă gândesc la mari fabuliști ca Esop, La Fontaine, care au pus animalele să vorbească în așa fel încât să pară adevărați oameni. Prin urmare, situațiile create de Isus în parabole sunt adevărate, însă de un adevăr superior, divin, nu uman.

Am spus că Isus s-a slujit de acele trei situații concrete spre a ilustra tactica de lucru a lui Dumnezeu față de oameni. El îmbracă în straie omenești Chipul lui Dumnezeu și spune: “Așa face Dumnezeu! … Așa lucrează Tatăl ceresc!” Acestea sunt reacțiile Sale; aceasta este slăbiciunea Sa. Aici, Isus îi lasă pe ascultători să tragă ei înșiși concluzia cea mai importantă și cea mai zguduitoare. Dacă El, Isus, așa se poartă cu păcătoșii și cu cei pierduți, și dacă acesta – așa cum am văzut – nu este decât modul de a lucra al lui Dumnezeu, atunci Isus este ca și Dumnezeu, Isus este Dumnezeu.

Da, tocmai aceasta voia Isus să ne spună; contextul parabolelor milostivirii este cristologic; ne vorbește despre Cristos, despre transcendența Sa, Persoană și Misiune. Parabolele sunt un mesaj al Său, o autorevelare, cu atât mai eficace cu cât este mai puțin lămurită prin cuvinte, și încredințată doar inteligenței celui ce ascultă, deoarece concluziile cele mai bune sunt totdeauna acelea pe care omul și le formulează singur, din ascultarea spuselor altora. Este ca și atunci când El a vindecat ologul: “Omule, păcatele îți sunt iertate!”, a spus atunci Isus, însă toți au strigat într-un glas: “Aceasta numai Dumnezeu poate s-o facă!”, iar El a răspuns cu calm, vindecând slăbănogul și în același timp obligându-i pe toți a trage concluzia logică din toate acestea.

Dar să-i lăsăm pe cărturari și pe farisei să murmure, și pe toți cei înțelepți (cărora le sunt ascunse aceste lucruri) să discute pro și contra, noi să ne facem mici, asemenea copiilor, spre a asculta aceste lucruri minunate (fabule), pentru că numai copiii sunt în stare a asculta povești ori fabule, a le istorisi, ba chiar și a le crede. Aceste trei parabole nu le putem explica, iar pe de altă parte, evident că nici nu le vom putea despărți una de alta; deși în trei, totuși ele sunt strâns legate între ele. De fapt, care este acel păstor cu o sută de oi… sau care este acea femeie cu zece drahme… ori cine este acel tată ce are doi fii?

Nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să stăm și să privim cele trei parabole cum se perindă prin fața ochilor noștri, spre a prinde nota lor dominantă. Această notă dominantă (Protagonistul parabolelor) nu este oaia rătăcită, nici drahma pierdută și nici fiul risipitor. Este adevărat că acestea sunt titlurile date de tradiție celor trei parabole, dar sunt titluri abuzive, date din comoditate. În realitate, nu despre om, nu despre păcătos se vorbește mai cu seamă în aceste parabole, ci despre Dumnezeu, mai precis: despre bucuria lui Dumnezeu. Textul parabolelor este teologic și conține o revelație a lui Dumnezeu dintre cele mai convingătoare. Dacă milostivirea și dragostea sunt trăsăturile caracteristice ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament, atunci trebuie să spunem că aceste parabole sunt miezul revelației biblice cu privire la Dumnezeu, și în plus mai adaugă încă un element necunoscut la început, și pe care numai Isus Fiul, ce se află în Sânul Tatălui, îl știa și îl putea revela: că Dumnezeu se bucură în Mila Sa.

Să revenim deci la aceste parabole pentru a contempla bucuria lui Dumnezeu. Aceasta o aflăm de trei ori în scurta parabolă a păstorului. Aflând oaia, mulțumit se reîntoarce acasă și spune prietenilor: “Bucurați-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută. Femeia care a găsit drahma pierdută le spune și ea prietenelor: “Bucurați-vă împreună cu mine…” În parabola tatălui milos, bucuria devine sărbătoare. Acel tată nu-și mai încape în piele și nu știe ce să mai inventeze: scoate haina cea mai bună, inelul cu sigiliul familiar (lucru foarte rezervat și semn de distincție în antichitate), taie vițelul cel mai gras; nu ține cont de vârsta și de demnitatea lui, aleargă ca un copil încoace și încolo dând porunci și îndrumări, spunând tuturora: “Să ne veselim și să ne bucurăm! Trebuie să ne bucurăm cu toții!”

Aceste parabole au aspectul cel mai îmbucurător din lume, dar dacă stăm puțin și ne gândim, aici apare mai întâi o întrebare tulburătoare, iar mai apoi chiar o adevărată ispită. Bucuria păstorului pentru că și-a găsit oaia pierdută este îndreptățită, dar de ce se bucură El mai mult pentru aceasta decât pentru celelalte 99 nouăzeci și nouă care nu-i creaseră nici un fel de probleme? Nu suntem cu toții fiii lui Dumnezeu? Pentru ce atunci o oaie bezmetică este văzută mai bine decât cele nouăzeci și nouă de oi cuminți? Nu este o nedreptate la mijloc? Nu s-a forțat aici prea mult nota, și încă într-un mod scandalos?

Răspunsul cel mai frumos și mai convingător, la toate aceste întrebări, nu l-am aflat în comentariile exegetice ale Evangheliei, ci în poeziile poetului-teolog, pe nume Charles Peguy, care scrie: “Atât oaia rătăcită, cât și fiul mai mic care a părăsit casa părintească, au pricinuit o mare durere inimii lui Dumnezeu, care se temea să nu-i piardă pentru totdeauna pe acești rătăciți și în cele din urmă să fie constrâns a-i osândi pentru toată veșnicia la focul iadului. În felul acesta s-a verificat riscul la care s-a expus Dumnezeu în ziua când l-a creat pe om liber. Această frică a dat naștere speranței lui Dumnezeu, iar speranța împlinită a dat naștere la bucurie și aceasta la sărbătoare. De fapt, pocăința omului este încoronarea speranței lui Dumnezeu. Așteptarea acestei pocăințe a făcut să se nască speranța în inima lui Dumnezeu. Și chiar această pocăință a fost pentru El încoronarea unei speranțe. Pentru că pe toți ceilalți Dumnezeu îi iubește în dragostea Sa, însă pe acea oiță Isus a iubit-o chiar și în speranță”.

Într-un mod cu totul misterios pentru noi, chiar și pentru Dumnezeu se verifică cele spuse de Sf. Ecaterina de Siena: “În dragoste nu se trăiește fără durere”, iar noi vom adăuga: “În dragoste nu se trăiește fără speranță”. Aici s-a întâmplat ceva asemănător ca în moartea și învierea lui Isus – tatăl din parabolă spune că fiul “era mort și a înviat”. Oricât de obtuz și neclar la minte ar fi cineva, totuși nu și-ar putea închipui că Tatăl ar fi fost nepăsător și nu ar fi fost îngrijorat în acel răstimp care a trecut între moartea și învierea lui Isus. Învierea lui Isus i-a procurat Tatălui o bucurie nespusă, mult mai mare decât cea din cazul în care Isus nu ar fi fost nici mort, nici înviat. La fel se poate spune și despre oaia pierdută și despre acel fiu risipitor.

Desigur, noi nu cunoaștem pe ce criterii este formată speranța lui Dumnezeu. Chiar și printre oameni, acest sentiment este foarte delicat și misterios. Putem spune că în Dumnezeu, speranța nu este legată de necunoașterea deznodământului unei așteptări, ci de a nu-l voi fără libertatea omului; pentru noi, condiția care ne permite speranța este viitorul, iar pentru Dumnezeu este libertatea omului. Noi nu știm cum este construită sau formată speranța lui Dumnezeu, însă ne este suficient să știm că Dumnezeu speră ceva de la noi, pentru a nu ne lăsa niciodată inactivi, pentru a da aripi inimilor noastre. Noi putem încorona sau distruge o așteptare a lui Dumnezeu! Păcătosul care citește cele trei parabole ale lui Isus poate fi zguduit de acestea și poate decide convertirea lui din mai multe motive.

Acestea sunt cuvinte foarte abile, care se insinuează peste tot, așa cum se insinuează apa prin toate fisurile: lucrează asupra minții, a fanteziei, a memoriei, știu să atingă coardele cele mai sensibile și mai diferite – regretul, remușcarea, rușinea, nostalgia (“câți slujitori din casa tatălui meu…”). Numai Dumnezeu poate ști câți oameni au fost atinși de aceste parabole! Noi preoții avem o oarecare idee despre aceasta. Foarte rar se predică aceste parabole poporului într-un curs de misiuni sau exerciții spirituale și ele să nu fi adus un mare câștig și bucurie spirituală prin regăsirea casei părintești de către vreun rătăcit: aceasta este forța acestor parabole, veșnic intactă și tânără.

Spuneam că cel ce citește parabolele amintite poate fi mișcat sufletește și să decidă convertirea sa din diferite motive, însă cel mai frumos motiv de a se converti, sugerat de Isus, este acesta: vreau să-l fac fericit pe Dumnezeul meu, care mă așteaptă! Există o afirmație a lui Isus reprodusă și de Sf. Pavel, care spune: “E mai fericit a da decât a primi” (Faptele Apostolilor 20,35). Acum știm că această afirmație este valabilă și pentru Dumnezeu. Dragostea lui are această caracteristică, de a fi absolut gratuită, dragoste de dăruire (agape) și nu de căutare sau de cercetare; de aceea “este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește”; el îi permite lui Dumnezeu să îl ierte de două ori; îi permite lui Dumnezeu să îl iubească în felul Său, care este “de a ne iubi El mai întâi” (Ioan 4,19), și totdeauna El mai întâi.

Acum putem ataca problema cea mai spinoasă a acestor parabole. Aparent acestea nu prezintă probleme, în realitate însă, ca de altfel toate cuvintele lui Dumnezeu, sunt pline de cărări misterioase și de prăpăstii adânci. Problema este aceasta: dar celelalte 99 de oi? Dar celălalt fiu? Sunt ele și el excluși oare din această minunată posibilitate de a-L îmbucura pe Dumnezeu, de a-L face fericit? Să înlăturăm mai întâi de toate o confuzie periferică. Faptul că “există mai multă bucurie în cer” pentru un păcătos pocăit nu înseamnă că aceasta este recunoscut ca sfânt, că ar avea mai multe merite, o mai mare slavă decât slava drepților. Lucrurile nu trebuiesc amestecate, deoarece totul intră în planul și atribuțiile lui Dumnezeu.

Dar iată răspunsul cel mai potrivit. Pentru cei drepți (bineînțeles cu adevărat drepți), există și ceva mai bun: Ei se veselesc de bucuria lui Dumnezeu! Ce le spune păstorul prietenilor săi? Dar femeia vecinelor sale? “Bucurați-vă împreună cu mine!” Ce îi spune tatăl fiului mai mare? “Fiule, tu totdeauna ești cu Mine, și tot ce am eu este și al tău, dar trebuie să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate era mort și a înviat, era pierdut și s-a găsit”. Iată și o a doua explicație a celor trei parabole: Isus vrea să le spună cărturarilor și fariseilor că atitudinea lor față de păcătoși nu numai că era o critică la adresa lui Dumnezeu (El nu vrea moartea păcătosului, ci să facă pocăință și să trăiască), ci chiar o insultă la adresa aproapelui, călcând în picioare și prima și a doua poruncă a lui Dumnezeu.

Un frate mai mare nu poate rămâne indiferent față de un frate mai mic, care se depărtează de casa părintească; el suferă împreună cu tatăl, iar la reîntoarcerea acestuia se bucură și se veselește împreună cu tatăl său. Așa face fratele mai mare prin excelență, Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care nu a rămas acasă, ci a mers El însuși în căutarea omului pierdut din cauza păcatului, spre a-L readuce la Tatăl. O lungă și grea călătorie a trebuit să întreprindă El: de la cer la pământ, și de la pământ până pe Golgota, pe lemnul crucii.

Cele trei parabole, deși intenționau a ne vorbi numai despre Dumnezeu, sfârșesc prin a vorbi despre toți și tuturora fără deosebire, deci și păcătoșilor și drepților. Însă eu aș vrea să-i pun în gardă pe cei care sunt partea celor care au rămas în staul, a celor care nu au trebuință de a face pocăință. Mă gândesc că acele cuvinte ale lui Isus nu au o semnificație obiectivă, ci numai o semnificație subiectivă. Cine-și poate face iluzii că el este drept și că nu are nevoie de pocăință și de reîntoarcere la Dumnezeu? Fariseii și cărturarii își făceau asemenea iluzii, însă noi știm că lucrurile nu stau chiar așa.

Într-adevăr, oaia cea mai rătăcită, fiul care s-a îndepărtat mult de casa părintească și adică cel ce are mai multă trebuință de pocăință, de a se reîntoarce, este tocmai acela care s-a rătăcit în orgoliul lui, care s-a fortificat în carapacea cuvioșiei și a habotniciei sale, cel care imită pe fariseul care se ruga în templu. Pentru a merge într-o țară îndepărtată, așa ca fiul cel mic, nu trebuiesc comise păcate grele și ireparabile sau o ruptură cu credința și Biserica. Departe de casa Tatălui se poate ajunge așa dintr-odată, dintr-o singură săritură, dar se mai poate ajunge și cu pași mici, puțin câte puțin: astăzi un compromis, mâine altul; astăzi o omisiune, mâine alta.

Prin urmare, parabolele Milostivirii sunt adresate tuturor oamenilor, fără nici o excepție. Nimeni nu este scutit de necesitatea convertirii, și totodată de extraordinara posibilitate de a satisface o speranță a lui Dumnezeu. Dacă există vreo concluzie practică care să ne vină spontan în minte la sfârșitul acestor reflecții, apoi aceasta nu poate fi decât următoarea: Vreau de astăzi înainte ca eu să fiu fratele cel mai mare și să merg în căutarea fratelui meu mai mic și rătăcit, pe care vreau să-l urmăresc împreună cu Isus. De acum, și câte zile voi avea, vreau să devin mâinile lui Isus, care îi ridică pe cei căzuți, pe cei ce se încurcau în spinii păcatului. S-ar putea ca vreunul dintre acești împotmoliți în spini să fie foarte aproape de mine, dar eu încă nu l-am luat în seamă!

Ritul latin